Viaţa de fotbalist e cumplit de grea, îţi cere sacrificii pe care nu oricine le poate face

- Interviu cu fostul fotbalist făgărăşean Vasile Nucă, Cetăţean de Onoare al Timişoarei

Vasile Nucă. Nu trebuie să fii neapărat microbist pentru a cunoaşte acest nume. Al unui concitadin de-al nostru care a făcut carieră în echipa de aur a Politehnicii din Timişoara. Oraş care, după aproape 30 de ani, nu l-a uitat şi l-a răsplătit cu titlul de cetăţean de onoare, pentru activitatea sa sportivă. Un fapt deopotrivă emoţionant şi remarcabil, dar care în oraşul său de baştină a trecut aproape neobservat. Se pare că mereu alţii ne preţuiesc cum trebuie campionii, oamenii remarcabili. Citiţi în cele ce urmează un interviu dezarmant de sincer în care fostul fotbalist vorbeşte cu detaşare, cu amărăciune, dar şi cu umor, despre reuşitele şi greşelile din trecut, despre fotbalul şi lumea de ieri şi de azi.

Vasile, povesteşte-ne despre începuturile tale în fotbal.
- Fotbalul l-am început în ’65, la vărsta de opt ani. Atunci au fost primele încercări, prima dată când m-a dus tatăl meu a fotbal. Pe vremea aceea, făceam naveta Voila-Făgăraş. Atunci a fost primul meu contact cu un stadion de fotbal, cu un teren de iarbă, cu antrenori adevăraţi. Am început fotbalul la fosta Chimia Făgăraş. Primul antrenor care mi-a îndrumat paşii a fost Ghiţă Albu, fostul mare internaţional. Dânsul a fost cel care mi-a insuflat dragostea de fotbal şi m-a făcut să-mi doresc să ajung fotbalist. Îi port o recunoştinţă deosebită pentru că prin dânsul am reuşit să ajung ceea ce pâmă la urmă am ajuns în fotbal.

Momentul promovării tale în echipa de seniori a Nitramoniei când s-a produs şi cum l-ai perceput atunci?
- Am debutat la echipa mare în ediţia 1974-1975. Echipa era în divizia C, trăgea la promovare, iar la începutul anului 1975 domnul profesor Nicolae Belizna, antrenorul de atunci, m-a luat în cantonamentul de iarnă. După cantonament, dânsul a avut curajul să mă ,,arunce“ în luptă, mai ales că echipa din acea perioadă avea jucători mai în vârstă, pe cale să se retragă. Practic, eu am venit ca un schimb de generaţii. Pe vremea aceea, încă mai jucau Ioniţă, Filip, Feher, Loncer, jucători cu state vechi la Nitramonia. Încet-încet, mi-am făcut şi eu loc printre ei. În acel an am promovat, iar în anul următor, am reuşit să joc titular; am jucat chiar doi juniori titulari în echipa de seniori ai Nitramoniei în campionatul 1975-1976, în divizia B. Cred că eram singura echipă din ţară care la acea vreme avea doi juniori titulari, pe Luca Vasile şi pe Ion Gheorghe. Debutul a fost unul foarte bun. Îmi aduc aminte că jucam la Sinaia, cu Carpaţi, o echipă foarte ,,rea”, iar Filip cel bătrân- Dumnezeu să-l odihnească!- nu a dorit să meargă în deplasarea respectivă pentru că cei de acolo aveau nişte ,,poliţe” să-i plătească. Asta a fost şansa mea: am dat două goluri şi am şi câştigat. Din acel moment, am început să joc titular.

A fost practic momentul propulsării tale spre fotbalul de performanţă, pentru că, la scurt timp ai făcut saltul spre prima divizie a ţării.

Exact. În ’76, terminarea campionatului a coincis cu terminarea liceului. Dădusem bacalaureatul şi mă pregăteam să plec la facultate. Chiar dacă mă gândeam la facultate, îmi doream să-mi continui şi activitatea de fotbalist. În acea vară, am avut trei oferte. Prima a fost de la Universitatea Craiova, însă a fost o propunere venită prin telefon. A urmat Poli Iaşi, ai cărei oficiali au venit la Făgăraş, stabilind să ne întâlnim după o săptămână la Iaşi. Dar exact în ziua în care au plecat cei de la Iaşi, au sosit cei de la Timişoara, care efectiv nu au vrut să iasă din casă până nu mi-am făcut bagajele! M-am urcat cu ei în maşină şi am ajuns la Timişoara. În momentul în care am ajuns acolo, pe la 12.00 noaptea, am fost convins că viitorul meu de fotbalist va fi la Poli. În acel moment, mi s-a părut că am plecat dintr-un pustiu şi am ajuns undeva în Occident!

Ai reuşit încă de la început să te impui în faţa acelor fotbalişti consacraţi care alcătuiau Politehnica?
- E greu de spus dacă am reuşit pe de-a întregul să mă impun. Eu aveam 18 ani , eram un necunoscut; aveam colegi ca Dembrovschi, Păltinişan, Anghel, Şerbănoiu, Şunda, fotbalişti cu vechi state de jucători. Trecerea de la divizia B la divizia A este destul de grea. Standardul calităţii în divizia A era mult mai sus în acea perioadă. După primele trei etape, am reuşit să devin titular, iar următoarele şase etape le-am jucat titular fără probleme, urmând ca din etapa a IX-a să plec în armată, stagiu care a durat trei luni de zile, cam până în ianuarie, când m-am întors la Timişoara. Cu toate că în aceste trei luni nu am jucat deloc, după ce m-am întors, am reuşit să redevin titular. În divizia A, e greu să spui că eşti titular fără drept de apel. În divizia A, poţi să fii titular 10-12 etape, după care să ai o cădere de formă şi să stai rezervă 2-3 etape, după care să revii. Cât timp am stat la Timişoara şi nu am fost accidentat, media etapelor jucate a fost cam de 30 din 34.

A fost etapa Poli momentul cel mai prolific al carierei tale de jucător?
Bineînţeles. Dacă aş mai fi jucat şi la o altă echipă de divizia A puteam să fac o comparaţie. Dar vârful carierei mele la Poli l-am atins. Anul de graţie a fost 1980, an în care am câştigat Cupa României. O perioadă foarte bună am avut şi la UM Timişoara, chiar dacă era o echipă de divizia B, echipă pentru care am marcat 14 goluri în 14 jocuri. Tot o perioadă deosebită am avut şi la Şoimii Sibiu, tot în divizia B, echipă alături de care am terminat pe locul 2, cu mari şanse de promovare. Ghinionul ne-a urmărit şi nu am putut promova. Încă o reuşită în cariera mea a fost perioada de trei ani de zile în care am jucat la Metalul Bocşa, perioadă în care am reuşit o promovare în divizia B şi pentru orice jucător, indiferent că vine din divizia A că joacă în divizia B, o promovare înseamnă o performanţă.

A urmat şi episodul convocării la echipa naţională.
Da, episodul convocării la echipa naţională îl regret şi astăzi. Regret ce am făcut atunci, dar părerile de rău sunt tardive, dar aşa a fost viaţa. Greşeala e a mea îmi asum întreaga răspundere pentru prostia care am făcut-o atunci. Am ratat o şansă imensă în viaţă, o şansă care nu mi-a surâs a doua oară. Probabil vrei să afli ce s-a întâmplat atunci? Am fost convocat la o selecţie la lotul naţional. Nu eram un jucător necunoscut pentru Mircea Lucescu, mai ales că acesta era atunci antrenor şi la Corvinul Hunedoara şi am jucat multe meciuri oficiale şi amicale cu echipa sa. Eu fiind un tip căruia i-a plăcut viaţa, distracţia, aventurile, nu suportam să fiu deranjat în vacanţe. Convocarea aceasta s-a nimerit să fie într-o vacanţă de iarnă. Eu îmi planificasem concediul şi convocarea la lot îmi încurca socotelile. M-am dus nervos, dacă nu te prezentai la lot, erai suspendat. Ne-am dus la Oradea, unde am stat două zile, iar în a treia zi am jucat un meci amical, în care nu am fost folosit pentru că s-a folosit o echipă la Oradea, iar eu urma să joc la Arad. Vă daţi seama ce nervos eram: am stat de pomană trei zile la Oradea şi mai trebuia să mai stau încă vreo trei zile la Arad. Deja îmi trecea o săptămână de vacanţă, iar eu aveam planificate turnee cu fete şi băieţi şi n-am putut pleca! Când am ajuns la Arad, am mai avut şi alt ghinion. Înainte de meci, vremea de afară era destul de călduroasă, chiar dacă era în decembrie. Nea Mircea ne-a zis că o echipă joacă în prima repriză şi o echipă în repriza a doua. Eu m-am nimerit să joc în repriza a doua. În prima repriză s-a desfăşurat totul bine, dar la pauză a început o vijelie şi în 15 minute stratul de zăpadă pe teren ajunsese de 5 centimetri! Asta n-ar fi fost nimic, dar a pornit o ninsoare cu gheaţă şi viscol, iar din a doua repriză s-au jucat efectiv zece minute. După zece minute, s-a întrerupt meciul, pentru că nu se mai putea continua în acele condiţii. Feţele noastre erau pline de sânge din cauza acelor de zăpadă. Atunci, de nervi, că nici măcar o repriză n-am putut juca, pe drumul spre vestiar, când am trecut pe lângă nea Mircea, i-am spus că pentru cele 10 minute pe care le jucasem, dacă îi trimiteam o carte poştală, jucam mai bine. Normal că a fost o jignire foarte mare pentru nea Mircea şi nu era normal să fac aşa ceva, dar asta o judec cu mintea mea de acum. Atunci, dânsul mi-a spus că îmi va părea rău pentru cuvintele acestea şi chiar mi-a părut rău pentru că am pierdut turneul din America de Sud şi lotul naţional. Asta a fost să fie. Am pierdut o şansă cu care nu m-am mai întâlnit.

Cu siguranţă, ai trăit şi clipe mai haioase în toată cariera ta. Îţi mai aduci aminte de una mai deosebită?
Da, multe, foarte multe, nu ştiu care ar fi cea mai simpatică. Una dintre ele e chiar interesantă, se petrecea pe vremea când eram la Poli Timişoara şi-l aveam ca antrenor pe Jackie Ionescu. Un om foarte scrupulos, exigent, nu permitea întârzieri la antrenamente, nu aveai voie la localuri, nici să ajungi seara acasă după ora 22:00. Dânsul avea un obicei: să controleze jucătorii acasă la orele serii; după ora 10, te aşteptai oricând la o vizită din partea lui. Eu, care eram un tânăr chipeş pe acea vreme şi dornic de aventură, întârziam de multe ori după ora 10. Dânsul, venind acasă la mine, de multe ori nu mă găsea. Şi atunci îmi lăsa o monedă 25 de bani pe clanţa uşii, semn că atunci când vin acasă, să-i dau telefon şi să-l anunţ că am ajuns. Am avut atâtea monede de 25 de bani că acum, când m-am întâlnit cu domnul profesor, mi-a spus că dacă le adunam pe toate, astăzi eram bogat! Partea simpatică a urmat după. Normal că nu reuşeam să dau telefon, pentru că ajungeam prea târziu acasă-pe la 1-2 noaptea-şi căutam o soluţie ca să contracarez stratagema dânsului. Am încercat de toate şi până la urmă am descoperit metoda de a-l păcăli: într-o zi, la antrenament, l-am întrebat pe antrenorul secund dacă sunt oameni serioşi, că i-am aşteptat degeaba, m-am pregătit cu de toate, sandvişuri, şpriţ, şi nu au mai venit. E posibil aşa ceva, mă bagă la cheltuială! Atunci antrenorul secund mi-a zis că au şi ei şmecheriile lor, că dacă văd lumină, nu mai urcă până la etaj. Astfel, am aflat soluţia şi de a doua zi dimineaţă, lăsam lumina aprinsă şi n-am fost niciodată controlat acasă!

Revenind puţin la perioada când ai jucat la Nitramonia, spune-ne cum era atmosfera pe care publicul spectator o crea la fiecare joc? Te întreb acest lucru pentru că, din păcate, în ziua de azi, acea atmosferă a cam dispărut.
Atunci când am început eu fotbalul, eram emoţionat de fiecare dată când intram pe stadion. La Nitramonia, în anii pe care mi-i aduc eu aminte, ’72-’73, când eram copil, şi după aceea, în ’76, când devenisem jucător la echipa mare, pe stadion erau meciuri la care asistau 8.000-9000 de oameni. Poate astăzi pare mult, dar eu îmi aduc aminte că exista o tribună de lemn, în care era o talangă care suna din primul minut până în minutul 90, iar în stadion nu aveai loc să arunci un ac. Atmosfera de atunci era extraordinară. Oamenii veneau la stadion din plăcere, pentru că vedeau fotbal. Puţine echipe se puteau lăuda în ţară în perioada aceea cu doi juniori de valoare care să joace titulari. Steagul Roşu Braşov venea să câştige aici, dar căştiga numai când vroiam noi. Dacă veneau indicaţiile de sus, atunci se câştiga, altfel nu câştiga nimeni la noi. Sunt mărturii multe. Făgăraşul a avut mereu echipă de fotbal, acum s-a dus totul de râpă.

Apropo, judecând la rece, care este diferenţa dintre fotbalul jucat pe vremea ta şi cel de astăzi?
E o diferenţă simplă, clară şi fără nici un dubiu: pe vremea mea, s-a jucat fotbal de plăcere, astăzi se joacă pentru bani. Sunt mult prea mulţi bani în joc astăzi ca un jucător să mai joace din plăcere. Astăzi, când intră pe teren, un jucător se gândeşte la prima pe care trebuie să o ia, la contract. Pe când la noi era poezie, intram pe teren, jucam de plăcere şi după ce se termina meciul, mergeam să bem o bere. Astăzi, aşa ceva nu mai există. A dispărut partea asta romantică, a ajuns totul doar comerţ şi e păcat.

Ar mai fi multe de spus despre cariera ta sportivă, dar aş vrea să abordăm şi partea profesională şi cea familială.
În ’76, când am plecat de la Făgăraş, am plecat la Timişoara să dau la facultate. Am terminat una dintre cele mai grele facultăţi din acea perioadă; cei mai în vârstă ştiu că TCM era cea mai grea secţie din mecanică. Am intrat la Timişoara în ’76, am făcut 9 luni de armată, am terminat facultatea şi am ieşit inginer mecanic. Nu am profesat foarte mult în meseria mea, am foarte puţină experienţă ca inginer mecanic. Pentru mine, iarba verde de acasă a fost mai importantă decât statul într-o secţie de fabrică! Am câţiva ani lucraţi la Combinatul Chimic, la Bocşa, lângă Reşiţa. Marea mea activitate profesională este legată de fotbal, ca antrenor la copiii, la juniori, la echipa mare de la Nitramonia. Când m-am lăsat de fotbal nu am vrut să merg în producţie, am căutat să rămân la club. Am fost o perioadă scurtă conducător la clubul Nitramonia, după aceea am terminat un curs de antrenori, mi-am luat o grupă de copii, am antrenat câţiva ani grupele de copii, am promovat grupele de copii la juniori, am avut rezultate cu echipele de juniori. Profesia mea se leagă mai mult de fotbal. Deşi la ora actuală nu mai profesez ca antrenor şi nu mă mai ocup de fotbal, lucrând în alt domeniu, cea mai mare parte din activitatea mea profesională e legată de fotbal.

Despre familie.
- Sunt extrem de fericit. Sunt împlinit sufleteşte, am o familie minunată. Sunt căsătorit, am doi copii, un băiat şi o fetiţă. Nu-mi doresc altă bogăţie decât copiii pe care îi am, nevasta care mă înţelege şi a fost mereu alături de mine, în toate momentele grele prin care am trecut. Doresc tuturor o familie închegată, unită şi iubitoare, aşa cum o am eu. Abia aştept să vin de la serviciu, să ajung acasă, să fiu alături de familie. Chiar dacă băiatul e plecat în Italia, e căsătorit şi lucrează acolo, legăturile dintre noi sunt foarte apropiate şi menţinem mereu contactul unii cu alţii. Nu pot să-mi doresc altceva decât să-mi văd fetiţa terminând o facultate, pentru că, la ora actuală, la 14 ani e vârsta grea pentru o fetiţă. Sunt alături de ea. Nu mă număr printre cei foarte bogaţi sau realizaţi din fotbal, nici nu doresc să spun că fotbalul mi-a dat bogăţii, nu. Fotbalul mi-a dat alte satisfacţii, sentimentale, sufleteşti, orice, dar din fotbal, pe vremea mea, nu puteai face avere.

Totuşi, până la urmă, tot fotbalul ţi-a adus o mare satisfacţie. Toată cariera ta a fost recent răsplătită cu un titlu de care foarte puţini se pot lăuda şi anume cel de Cetăţean de Onoare al Municipiului Timişoara.
Într-adevăr, pentru mine, titlul oferit de Timişoara este cea mai mare încununare a întregii mele activităţi sportive. E o satisfacţie pe care mi-aş fi dorit-o şi acasă, în Făgăraş, dar din păcate, sunt mult mai bine primit, cunoscut şi apreciat în Timişoara decât în Făgăraş. Timişoara, pe lângă satisfacţia pe care mi-a dat-o ca jucător acum, la 52 de ani, mi-a dat o recunoaştere a întregii mele activităţi, chiar dacă am stat o perioadă destul de scurtă acolo. Sunt mândru şi fericit pentru titlul pe care l-am obţinut. Într-adevăr, sunt puţini cei care se pot lăuda cu aşa ceva şi nu pot decât să le fiu recunoscător oficialilor timişoreni, pentru că am fost primit regeşte. E o răsplată binemeritată pentru reuşita de atunci, când am cucerit Cupa. Faptul că, după atâţia ani, oameni care pe vremea aceea nici nu ştiau ce e fotbalul – sunt oameni tineri în conducerea Timişoarei – şi-au adus aminte că a existat o echipă care a făcut performanţe pentru oraşul de pe Bega e emoţionant! Din păcate, Făgăraşul nu prea ştie să-şi aprecieze oamenii, dar sunt făgărăşean, iubesc Făgăraşul şi mă bucur că am reuşit să fac oraşul Făgăraş cunoscut atât în Timişoara, cât şi în ţară şi peste hotare. De câte ori, am fost întrebat de unde sunt, unde m-am născut, dar niciodată nu am spus că sunt timişorean, am spus că sunt făgărăşean şi nu voi uita niciodată că am plecat de aici în fotbalul mare.

Şi o ultimă întrebare: dacă nu ar fi fost fotbalul, ce ar fi fost?
Tot fotbal. Nu pot să concep viaţa mea în alt mod decât tot jucând fotbal. Mi-aş fi dorit să am atunci mintea de acum. La vârsta când joci fotbal, de multe ori nu judeci cum trebuie. Eşti depăşit de evenimente, pentru că atunci când ajungi să joci la nivel înalt e foarte greu să-ţi păstrezi calmul, luciditatea, să judeci la rece. Atunci euforia, oamenii care te înconjoară, te fac să te crezi un zeu, cel mai ,,tare din parcare”. Nu realizezi că viaţa trece, că viaţa de fotbalist nu ţine o veşnicie. Nu ştii să pui nimic deoparte, eşti fermecat de farmecul acesta pe care îl are fotbalul. Numai cel care a trecut prin aşa ceva poate să realizeze ce înseamnă să fii fotbalist. Pentru că viaţa de fotbalist e cumplit de grea, îţi cere nişte sacrificii pe care nu oricine le poate face. De multe ori, sechelele sunt cumplite.