Suntem nişte Mioriţe

,,Dacă eram mai prost, eram fericit”, spun versurile unui cântec al inegalabilei trupe Paraziţii. Despre fericire e complicat să vorbim. Au tot făcut-o filosofi şi poeţi timp de sute de ani şi tot n-au epuizat subiectul. Fiecare o percepem altfel, alături de prieteni, de familie, în faţa unei cărţi bune, a unui film emoţionant sau doar privind un răsărit de soare. Sau chiar muncind! Se mai întâmplă! De aceea parafrazez versul de mai sus, spunând, prin prisma experienţei personale, ,,dacă ştiam mai puţin, eram liniştit”.

Ultimul editorial, cel de o virulenţă nemaiîntâlnită la mine până acum, a făcut oareşce valuri. Am fost felicitat, dar ,,mi le-am şi auzit”. Trec peste laude, dintr-o explicabilă jenă. Ele sunt o dovadă că nu mi-au murit lăudătorii, dar şi că nu trebuie să mă împăunez suplimentar. Oamenilor care citesc ziarele le place când, vorba lui Caragiale, ,,baţi în ciocoi” (aici am fost ,,bătător”, nu bătut). Tot cetăţeanul amărât, tot contribuabilul necăjit tresaltă când cineva ,,le-o zice” celor aflaţi vremelnic la putere. Se simte cumva răzbunat pentru umilinţele de tot felul pe care le trăieşte zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă. Şi jurnalistul la fel, pentru că dacă e cinstit, nu poate face altfel. Pentru că asta e realitatea: crudă, proastă, rea, deznădăjduită, cum vreţi să-i spuneţi. Adică, nu e bine. Şi dacă nu e bine, cum să spui că e bine!? Doar Ceauşescu a murit demult, nu ne mai obligă numeni să ,,vopsim” realitatea în roz, dacă ea e cenuşie…

Dar tot jurnalistul postrevoluţionar a trăit, măcar o dată, insatisfacţia predicatului în pustiu. Dezamăgirea că, în pofida faptului că el scrie, spune ce este şi ce se vede, nu se întâmplă nimic. Vorbele sale cad în gol, ca o sămânţă care nu rodeşte pe un pământ sterp. ,,Şi dacă am scris, ce? Se întâmplă ceva? Eu mi-am riscat sănătatea, liniştea, chiar viaţa, lumea a aflat, e de acord cu mine, dar nimeni nu face nimic pentru îndreptarea lucrurilor. Şi atunci, ajungi inevitabil să te întrebi ,,Mai merită efortul? Pentru cine să mai scrii? Pentru nesimţiţii care au frâiele în mână şi pe care va continua să-i doară în …cot de prostime, de ziarul şi televizinea ta? Sau pentru masa tot mai inertă, tot mai amorfă, numită abuziv opinie publică. Abuziv tocmai pentru că nu are o opinie, Sau dacă are, continuă să şi-o prezinte tot pe la colţuri, tot izolat, tot pe furiş, ca pe vremurile pe care le credeam apuse. Vremurile apuse, reflexele se pare că nu. Până când mulţimea tăcută nu se va uni, nu se va organiza, pentru ca, devenind mai vocală, să fie şi mai eficientă în demersul ei, lucrurile vor merge tot mai necontrolat, tot mai rău. Acolo unde există o societate civilă puternică, nici aleşii, nici numiţii nu fac doar ce vrea …muşchiul lor. Calea se numeşte SOLIDARITATE.

Oameni buni, încercaţi să vedeţi dincolo de interesul îngust, de ziua de azi. Cu toţii avem probleme, dar dacă ne resemnăm mioritic, vom şi muri negreşit. Ceauşescu ne redusese la stadiul de vertebrate a căror întreagă energie era canalizată spre procurarea hranei. Preocupaţi de mâncarea zilnică nu mai aveam timp să gândim. Să nu credeţi că vremurile de acum diferă foarte mult! Tot aşa şi azi, alergând înnebuniţi după un ban în plus, cu spectrul concedierii mai aproape ca oricând, copleşiţi de somaţiile băncilor şi furnizorilor de utilităţi, cu rugăminţile copiilor auzite şi-n somn cu inima strânsă, tot asta se urmăreşte. Să fim ţinuţi ocupaţi. Mai adăugaţi şi imbecilizantele programe TV, menite să ne menţină în amorţeală şi într-un confort mintal larvar şi aveţi în faţă întregul peisaj românesc, deci şi făgărăşean.

Dacă nu ne rupem de toate astea, dacă nu frângem lanţul inerţiei, poate că mâine nu vom mai exista ca popor. Decât ca o populaţie, ca o adunătură de indivizi, ce locuiesc un teritoriu. Uşor de stăpânit, de dresat, de înrobit. Ca oile. Nişte…mioriţe.

Stiri asemanatoare:

1. Suntem europeni!
2. Suntem aduşi, cu bună ştiinţă, în situaţia de a acumula pierderi
3. Deşi suntem la jumătatea lunii martie, Făgăraşul n-are (încă) buget