Scopul scuză mijloacele?

Risc de la început să fiu considerat naiv, chiar prost, pentru întrebările (mai mult sau mai puţin) retorice pe care mi le voi pune aici. Că mi s-ar putea spune că am îmbătrânit degeaba şi că n-am învăţat nimic de la viaţă, după lectura acestor rânduri. Sau că aş putea fi acuzat de comoditate sau neimplicare. De toate astea şi de multe altele. Poate că aveţi dreptate, poate nu. Fie, îmi asum acest risc. Dar mai întâi, să spun ce am de spus, comentariile, normal, vă aparţin.

De douăzeci de ani, de când există alegeri libere în această ţară, nu încetez să mă mir, la fiecare scrutin, de încrâncenarea candidaţilor. Tonul ridicat, acuzele reciproce, recurgerea la invective şi la atacuri sub centură sunt ,,argumentele” celor care ţintesc o demnitate publică, electivă. Indiferent că e vorba de un post de consilier local, de primar, de preşedinte sau parlamentar, candidaţii se sfâşie între ei, precum lupii iarna, când nu mai găsesc hrană. Ai zice că toată viaţa lor depinde de acel post, pentru care nu precupeţesc nimic, nu iartă nimic şi ar renunţa la (aproape) tot: bani, relaţii, cinste, prietenie, demnitate. Ai zice că, dacă nu câştigă, se termină lumea. În mare parte adevărat, dar e vorba de lumea LOR.

Nu pot să uit alegerile locale. De anul trecut şi din anii trecuţi. Oameni care se cunoşteau din copilărie aruncau unii în alţii cu acuze, cu cuvinte grele şi se pretau la josnice combinaţii oculte, cu iz penal. Şi asta pentru ce? Pentru a ajunge în fruntea unui oraş sărac, cu nevoi mari şi buget minuscul! Un candidat, acuzat de altul că a spus neadevăruri despre el, a replicat: ,,Da, măi, dar aşa e în campanie!” Da, domnilor, e campanie, dar alegerile trec şi noi rămânem. Tot aici. Ne vom întâlni pe stradă. Cum oare mai poţi fi prieten cu un om care te-a porcăit public, doar pentru că era campanie electorală? Cum oare te mai poate privi el în ochi, după ce a spus minciuni, doar pentru că erau alegeri? Ce se întâmplă după? Şi încă o dată: pentru ce? La ce bun? Cu ce folos? Merită?

Mai e de mirare că oamenii numesc campaniile electorale un circ? Îmi cer scuze faţă de artiştii de circ autentici, cu o muncă grea şi plină de privaţiuni! Mai e de mirare lehamitea generală faţă de politică şi de protagoniştii ei? Încep să cred că asta se şi urmăreşte, prin aceste prestaţii execrabile şi prin imbecilizantele emisiuni de televiziune: un popor inert, de manelizaţi, care nu ştie ce e cu el şi nici nu-i pasă. La adăpostul acestei pasivităţi, EI îşi fac nestingheriţi mendrele, pentru că societatea civilă e deja anesteziată. Asta în cazul în care ea a existat vreodată!

Nu am fost şi nu voi fi niciodată de acord cu dictonul conform căruia scopul scuză mijloacele. Dimpotrivă, cred cu tărie că unele compromisuri, pur şi simplu nu trebuie făcute. Nici în politică, nici în viaţă, nicăieri. Poate de aceea am rămas doar un muncitor. Cu oareşcari înclinaţii literaro-jurnalistice.

Nu exista nici o stire asemanatoare