Poporul ăsta al meu nu şi-a spus ultimul cuvânt în istorie, în istoria culturii

Interviu cu profesorul şi scriitorul Cornel Teulea

O discuţie cu profesorul Cornel Teulea este întotdeauna o plăcere, tocmai pentru că poţi discuta aproape orice cu domnia sa. Nu este însă foarte uşor să scoţi de la dânsul prea multe! Este omul care îţi poate răspunde cu lux de amănunte şi citate la o întrebare, dar monosilabic la alta. Plăcerea pe care am avut-o eu luându-i un interviu se pare că au avut-o şi mulţi alţi cititori ai ziarului nostru (foşti elevi ai dânsului sau nu), odată ce precedentul interviu al domniei sale a fost dintre cele mai citite şi comentate în spaţiul virtual, pe internet, dar şi în ediţia tipărită. Cum de la acel interviu a trecut aproape un an, m-am gândit că ar fi timpul să-l mai ,,atac” pe domnul profesor cu un nou set de întrebări. Egoist recunosc, sunt în mare parte frământări ale mele personale, cărora am încercat şi prin acest procedeu să le aflu un răspuns.
Părerile unui om erudit, cu capacitate de sinteză, dar ancorat solid în prezent, pot fi o sursă de explicaţie şi, de ce nu, de inspiraţie pentru mulţi dintre noi. fa Citiţi acest interviu şi poate veţi afla şi voi unele răspunsuri referitoare la cele ce ne înconjoară!

Domnule profesor, am pentru dumneavoastră mai multe întrebări, într-o paletă extrem de variată, de la învăţământ şi politică, până la starea naţiunii şi …fotbal. Dar haideţi să începem cu …altceva.
La ce lucraţi acum? Aveţi vreun volum în lucru?
Cred că dacă nu aş lucra aş muri. Am o carte aproape finalizată, pe care am să o predau tot editurii Eikon din Cluj. Se numeşte „Cioran. Ediţie rescrisă.” Conţine trei piese de teatru, intitulate „Casa moartă”, „Întîlniri pe muchie de cuţit” şi „Torcătoarele şi bunul Dumnezeu”. Cioran este personajul principal în toate trei. Sper ca volumul să apară anul acesta. Mai lucrez la o piesă cu titlul „Spaţiul căzut de pe hartă”, în care două personaje fac tot ce le stă în puteri să schimbe poziţia geografică a comunităţii lor din dorinţa de a… Dar nu vă pot spune mai mult pentru că m-aţi invitat să vă răspund la o mulţime de întrebări şi nu este timp pentru toate. Oricum, dezvăluirea subiectului ultimei mele piese face mai lesnicioasă trecerea la celelalte.

De 20 de ani, guvernanţii au tot trâmbiţat reforma învăţământului. Din păcate, s-a schimbat doar forma nu şi fondul problemei. Îm continuare se încurajează toceala, memorarea mecanică de date şi definiţii, şi nu creativitea, iniţiativa şi adecvarea la realităţile zilei. În calitate de profesor, ce credeţi că ar trebui schimbat pentru ca învăţământul să ţină pasul cu vremurile?
Aveţi dreptate, nu s-a făcut cine ştie ce reformă în învăţământul românesc, în ultimii 20 de ani. Nu sunt avocatul diavolului, dar vă întreb: unde anume s-a făcut o astfel de reformă? Ba şi mai mult: unde a progresat educaţia? Bill Gates spunea într-un discurs ţinut la întâlnirea guvernatorilor statelor americane, anul trecut, că este „îngrozit” şi că „îi este ruşine” de sistemul liceal din ţara sa, subliniind că „doar o treime din absolvenţi sunt pregătiţi pentru cetăţenie, muncă sau universitate.” Şi asta în condiţiile în care SUA au sporit cheltuielile pentru educaţie – în sistemul primar şi secundar – cu 73% între 1980 şi 2005! De altfel, toate ţările bogate şi-au majorat cheltuielile pentru educaţie fără ca elevii să devină mai deştepţi. Potrivit unui studiu american mai recent, comentat de Moises Natim, redactorul-şef al prestigioasei reviste „Foreign Policy”, toate ţările bogate şi-au majorat cheltuielile pentru educaţie fără nici un folos, cu excepţia Finlandei şi Coreei de Sud, care şi-au îmbunătăţit standardele. Aşadar, problema este de importanţă mondială şi nimeni nu pare să ştie cu adevărat ce să facă. Unii au cerut un număr mai mare de computere în clase, alţii au mărit salariile profesorilor, în unele locuri s-a redus numărul elevilor pe clasă, mai peste tot a crescut competiţia între şcoli şi profesori etc., etc. Şi? Criza din educaţie se globalizează, sistemele de învăţământ sunt în pericol maxim. În ţările mai puţin dezvoltate, cazul României, situaţia este dezastruoasă. Nimeni n-are soluţii miraculoase. Nici eu nu sunt un Wunderkind, flautistul vrăjitor din „Hameln”-ul fraţilor Grimm! Încerc, însă, zilnic, să-i învăţ pe elevii mei un lucru fundamental la oricare din disciplinele predate: să ţină capul sus chiar şi atunci când greşesc (de greşit, greşim cu toţii, la urma urmei!). O şcoală care îi învaţă pe elevi să stea cu capul în pământ chiar nu este bună de nimic!

Ca om al catedrei, cum aţi aprecia actuala generaţie de elevi? Se observă diferenţe între diferitele promoţii postrevoluţionare? Sunt actualii elevi mai buni sau mai răi decât cei de dinainte de 1989?
Este un privilegiu să lucrezi cu elevii de la Colegiul Naţional „Radu Negru”! Experienţele mele didactice s-au intersectat cu experienţele a zeci de generaţii de elevi. Fiecare generaţie a avut şansa ei şi a valorificat-o la maximum. Pentru asta, toată lumea trebuie felicitată.
Inevitabil, sociologic, există diferenţieri între generaţiile de elevi, dar pe mine m-a interesat întotdeauna doar numitorul comun.Vă asigur că acesta este: seriozitatea, bunul simţ, inteligenţa, performanţa. Sunt mândru de toţi elevii mei care au urmat sau urmează „Radu Negru”.

Ce i-aţi spune unui tânăr care vă va întreba ce rost mai are învăţatul când atâţia oameni din sfera publică au ajuns celebri şi bogaţi fără să aibă prea multă carte, în vreme ce mulţi intelectuali mor de foame?
Sunt foarte atent şi în privinţa principiilor şi în privinţa evidenţelor sociale, aşa că nu voi face nici eroarea logică, nici istoricistă, de-a lua particularul drept general şi invers.

Credeţi că un tânăr licenţiat de astăzi ar trebui să muncească aici sau e mai bine ca el să-şi caute noroc ,,spre alte zări de soare pline”. Adică ,,ubi bene ibi patria”sau invers?
Eu nu pot crede nimic în locul altuia şi nimeni nu poate crede nimic în locul meu. Munca este muncă, patria este patrie. Prima se duce, se consumă în fel şi chip, a doua rămâne. Inevitabil. Şi fatal.(Conform spuselor lui Cioran.)

Trecem încet-încet spre politică…Cum apreciaţi actuala intenţie a guvernului de a reduce numărul bugetarilor concediind tot pe angajaţii prost plătiţi din învăţământ?
Din păcate, şcoala învaţă tot mai mult să piardă.

Sunteţi de acord cu aserţiunea lui Cristian Tudor Popescu, care a spus că la alegerile prezidenţiale din toamnă lupta s-a dat între ură (faţă de Băsescu) şi frică (faţă de ,,comunişti”şi ,,moguli”)?
Nu. Cred că a fost vorba de ceva mai simplu: dispreţul pentru o „reconciliere naţională” în spatele căreia se ascundea ceva mult prea nebulos.

De ce credeţi că după 20 de ani, în loc să învăţăm democraţia, să fim mai solidari, suntem parcă mai dezbinaţi şi mai înverşunaţi şi mai radicalizaţi ca niciodată, lucru care s-a văzut cu pregnanţă în ultima campanie electorală?
Pentru că pasiunile politice ale românului – de multe ori în exces – calcă peste cadavre. Pentru ce? Ca să ce? Desigur, ca să calce şi democraţia în picioare.

Actuala criză economică poate avea rolul de a ne uni sau, dimpotrivă, va scoate la iveală ce e mai rău din noi?
Şi una şi alta.

Se spune că fiecare popor are clasa politică pe care o merită. Avem noi români clasa politică pe care o merităm, doar pentru faptul că i-am ales? Sau nu am avut de unde alege?
Hegel a spus că fiecare are capul care i se potriveşte. De aici, sumedenia de parafrazări, inclusiv cea invocată de dumneavoastră. Problema ţine de democraţie, pe care noi românii, tocmai aţi spus-o ceva mai devreme, refuzăm să o învăţăm. Lucrând împotriva democraţiei – conştient sau nu – nu facem altceva decât să ne plângem ba de clasa politică, ba de faptul că n-am avut de unde alege, că fatalmente ne-a fost dat să…etc.,etc. Vedeţi, ne lamentăm tot timpul şi pentru orice! Suntem un popor (cu excepţiile lui) care se lamentează. Revoltător! Inacceptabil! Democraţia este altceva. Este negarea lamentărilor. Democraţia este putere. Nu „puterea poporului” cum genial spune K.R. Popper. Democraţia înseamnă puterea de-a împiedica instaurarea (sau, după caz, reinstaurarea) totalitarismului. Mijlocul: votul. Întrebarea „cu cine votez?” este idioată, spune acelaşi Popper, pentru că presupune un răspuns de genul: „cu cel mai bun, cu cel mai chipeş, cu cel mai abil, cu cel mai harnic, cu cel mai cinstit” şi aşa mai departe. Or, se ştie că aşa cum în epistemologie (Popper este epistemolog) nu există surse pure, absolute, ideale pentru cunoaşterea adevărului, în politică (în viaţa reală, în general) nu există persoane ideale, aşa că nu ai cum să votezi „pe cel mai…” Soluţia? Reformularea întrebării, sub forma „Ce putem face pentru a-i împiedica pe cei mai corupţi, incapabili etc. să pătrundă ÎN NUMĂR PREA MARE în instituţiile statului democrat. Recomand pentru cei interesaţi lucrările lui Popper: „Societatea deschisă şi duşmanii ei” şi „Lecţia acestui secol.”

Mai aveam două întrebări pe aceeaşi temă, referitoare la modul cum sunt promovaţi asemenea oameni care ajung la vârf şi la deosebirea sau asemănarea lor cu noi, ,,talpa ţării”, dar cred că tocmai mi-aţi răspuns. Haideţi să mai lăsăm politica şi să trecem la …cărţi. Ce părere aveţi de rezultatul unui sondaj recent care arată că unul din patru români cumpără cărţi? E bine, e insuficient, e irelevant?
Este bine. Chiar foarte bine. În ciuda vehiculării unor stereotipuri de forma „Cartea a murit! Cititorul a sucombat!”, în ţara asta se citeşte mai mult decât în altele. Lectura nu este în criză. Târgurile de carte sunt un adevărat succes.

Ce ziceţi despre procedeul de marketing (iniţiat de ,,Cotidianul” şi continuat de ,,Adevărul” şi ,,Jurnalul Naţional”) prin care ziarele care se vând însoţite de cărţi la un preţ accesibil. S-a ajuns la un adevărat fenomen social, cu uimitoare cozi, în zori, la chioşcurile de ziare, ca pe vremuri, la lapte?
Poporul ăsta al meu nu şi-a spus ultimul cuvânt în istorie, în istoria culturii.

Contează motivaţia celor care cumpără aceste cărţi – dorinţa reală de a citi, moda, dorinţa de a-şi face o bibliotecă sau pentru a le face cadou copiilor sau nepoţilor – sau e important doar faptul că oamenii cumpără aceste cărţi şi că, poate, le vor citi?
Nu contează. Sau contează foarte puţin. Cartea are piaţa ei, care-i validează valoarea de piaţă, dar are şi o valoare intrinsecă şi asta contează în opinia mea cel mai mult.

Ajungem la realitatea imediată…
Ce credeţi despre actuala isterie a gripei porcine, este o pandemie veritabilă sau doar o uriaşă manipulare, menită să aducă venituri substanţiale marilor concerne producătoare de medicamente?
Sincer să fiu, nu vă pot răspunde.

Vă ştiu şi microbist. Cred că puteţi privi fotbalul şi ca fenomen social. Este acesta o religie modernă?
Categoric, fotbalul este un fenomen social de ceva vreme. Religie, nu. El nu mântuieşte pe nimeni, chiar dacă unii actori ai săi câştigă sume exorbitante. Urmăresc meciuri importante şi echipe mari, cu jucători cu talent uriaş şi aproape de fiecare dată am impresia că asist la un joc economic, la o confruntare ce respectă strategii economice concurenţiale şi nu fotbalistice. Aşa îmi explic de ce arena jocului de fotbal a devenit arenă pentru lupte de gladiatori. Priviţi-l, ori de câte ori aveţi ocazia, pe Steven Gerrard! El este simbolul, în opinia mea.
Am nostalgia meciurilor în care fotbalul se juca din pasiune, din pură plăcere. Îi am în faţa ochilor în clipa de faţă, din fotbalul pe care l-am văzut pe viu, pe Ivansuc, pe Mateianu, pe doctorul Mircea Luca, pe Pârcălab şi pe Varga, pe Ozon, pe Dumitriu II şi pe Ion Ionescu, pe Mircea Dridea şi pe fraţii Munteanu, pe Seredai şi pe Haşoti, pe Voinescu şi pe Apolzan şi pe mulţi, pe mulţi alţii. Dar mai ales pe Dobrin, care a sfidat timpul, spaţiul, gravitaţia, a sfidat orice în numele fotbalului-spectacol.

Încheiem într-o notă tragi-comică… Ne mai facem, noi românii, vreodată bine?
Răspunsul la această întrebare se regăseşte în precedentele răspunsuri, fie implicit, fie explicit.