Observator 18
În urmă cu vreo câteva săptămâni, a venit la redacţie o fată, elevă de liceu, care ne-a propus câteva texte. Voia (şi cred că mai vrea) să urmeze o facultate de comunicare şi relaţii publice şi încerca să ,,respire” aerul unei redacţii de ziar. I-am citit materialele şi am căutat contextul în care să le pot publica. Iar acesta s-a ivit, mai bine zis, l-am făcut să se ivească, pentru că venea pe o idee mai veche de-a noastră, de a găzdui în paginile ziarului opiniile unor tineri, unor elevi, un ,,glas al liceelor”. De aceea am şi botezat această rubrică ,,Observator 18”, pentru că vrem să aflăm cum se vede lumea din jur prin ochii şi prin glasul celor tineri, care au depăşit sau încă n-au împlinit generica vârstă de 18 ani. Am rugat-o pe prima noastră colaboratoare, Liliana, să mai coopteze în rândul celor care ne scriu şi alţi colegi. Aşa a venit şi Roxana. Vom contacta şi directorii educativi din licee. Ei vă cunosc mai bine. Sperăm ca pe principiul petei de ulei, din aproape în aproape, veţi fi tot mai mulţi cei care ne veţi scrie. Precum vedeţi, fetelor le-am dat şi o temă. Vom proceda la fel în continuare, pentru a fi mai concreţi. Asta nu înseamnă că vom refuza articolele cu orice altă temă, din realitatea înconjurătoare. Dacă vor fi bine scrise, le vom publica.
Această rubrică îşi propune iniţial o apariţie bilunară. Voi fi cel mai bucuros dacă numărul articolelor va duce la o apariţie săptămânală. Nu aveţi nevoie de niciun fel de recomandare. Dacă credeţi că aveţi ceva de spus, scrieţi şi trimiteţi la adresa de mail dan.ciocoiu62@yahoo.com. Cu două condiţii, la care ţin foarte mult: scrieţi cu diacritice (ziarul nu e mess!) şi încercaţi să vă limitaţi la texte de maximum 3000 de caractere, cu spaţii cu tot (dacă sunt mai scurte nu e cu supărare!). Dacă merită, articolele vor fi publicate. Vă aştept şi iată tema pentru data viitoare: cum ar trebui să arate profesorul ideal?
De ce trăim intr-un oraş aproape pustiu?
Probabil că viaţa unei localităţi se măsoară in intensitatea ritmului ei… un ritm al activităţilor populaţiei şi al zâmbetelor ei. Ritmul Făgăraşului este foarte încetinit, ca al unei persoane în agonie, fiindcă tinerii pleacă, iar cei vârstnici rămân împietriţi în deznădejde şi rutină.
Am întâlnit mulţi tineri optimişti pentru oraşul acesta, care şi-au făcut planuri pentru a îmbunătăţi măcar cu un strop mersul acestei localităţi, plină de istorie si natură. Însă, după liceu, sunt nevoiţi să plece la facultate sau la muncă în străinătate şi nu se mai întorc, fiindcă îşi dau seama că e mult prea dificil să realizeze ceva aici, unde nu au sprijin şi nu au oameni cu care să poată colabora. Se spune că “omul sfinţeşte locul”; e nevoie de oameni care să respecte OMUL, VALORILE şi TRADIŢIA, oameni entuziaşti şi ambiţioşi, care fac diferenţa între interesul personal şi cel al comunităţii. Orice persoană, oricât de lacomă şi necinstită ar fi, simte o bucurie adâncă atunci când face un bine altuia, dar mai ales unei zone sau ţări. Oare de ce nu-şi doresc cei “cu putere” să simtă această bucurie mai des?
Eternele scuze, că oraşul e mic, că nu sunt destule fonduri, că nu e timp…sunt nişte triste poveşti pentru copii, dacă analizăm proverbul citat mai sus. Oamenii contează! Iar oamenii sunt prea superficiali şi orgolioşi.
Datoria autorităţilor locale este de a atrage tinerii să ramână, să vină cu idei şi să existe o strânsă colaborare. Dar poate că elevii nu sunt “interesanţi” pentru că nu au drept de vot, iar când îl au… trebuie să plece. De ce nu realizează Primăria proiecte, activităţi şi dezbateri cu tinerii? De ce doar cei mai bogaţi ai orasului “ne” reprezintă? De ce contează politica mai presus de datorie şi moralitate?
Dacă s-ar atrage mai mulţi investitori şi nu li s-ar mai pune atâtea beţe în roate cu zeci de autorizaţii si taxe, s-ar vedea cu ochii înflorirea oraşului. Făgăraşul are condiţii ideale de oferit: este situat in centrul ţării, lângă cei mai atractivi munţi, având un pământ roditor şi forţa de muncă la discreţie, DAR…
Şi cultura este moartă în Făgăraş, de aceea moare valoarea, morala, iar tineretul pleacă altundeva în căutare. Avem nevoie de teatru, de cinematograf, de dans, de expoziţii, de concerte… de activităţi diverse ca să ne hrănim spiritul şi să ne cultivăm gustul pentru CULTURĂ, nu pentru Italia şi Spania.
Câte nu se pot realiza cu bunăvoinţă şi interes? De ce trebuie mereu să aşteptăm n mii de fonduri de la guvern şi nu ne vine NOUĂ o idee să facem ceva, cât de mărunt, dar să fim mândri că am facut măcar o dată ceva pentru comunitate.
Nici sportul nu este încurajat; avem două parcuri micuţe în centru, iar pe cel de lângă stadion îl putem numi “fostul parc”.
Da, sunt multe lipsuri, iar cei de la conducere ne cer răbdare şi înţelegere şi aşteaptă şi ei… aşteaptă minuni, care însă nu se pot realiza fără participarea oamenilor.
Trec anii şi primarii tot aşteaptă…şi vorbesc, iar în Făgăraş doar biserici se mai construiesc, fiindcă… enoriaşii au drept de vot.
Sunt frumoase florile din oraş, şi trotuarele, şi gărduleţele de pe bulevard, dar poate e nevoie de acţiuni mai profunde ca inima acestui oraş să bată mai intens, ca să vedem mai multe zâmbete…şi mai tinere.
Orice localitate este ceea ce este edilul ei; gândiţi-vă la Sibiu, Braşov, Şinca Nouă…
Liliana POPA
Cuvinte despre cuvinte
“Miracolul cuvântului” a fost o titlul unei compuneri (din anii şcolii generale) ce m-a urmărit chiar şi până azi. Acum 5 ani era o compunere reuşită. Azi oare mi-am schimbat modul a de privi şi simţi cuvintele?
Acum 5 ani, cuvintele mi se păreau strălucitoare şi misterioase. Azi mi se par tot misterioase, dar în locul strălucirii s-a aşezat profunzimea. Cred că ele au fost alese cu mare grijă de Dumnezeu, astfel încât “iubire” să însemne “iubire”, şi nu “ură”. Noi, oamenii, suntem cei care nu suntem atenţi când alegem cuvintele cu care rănim un om sau iubim un om. Căci ele pătrund în interiorul nostru şi provoacă ceea ce transmit: unele croşetează frumuseţe, altele ţâşnesc rautate.
Cuvintele pot răni, măcina, îmbucura, alunga, amăgi sau proteja. Deja se observă că ele se comportă ca nişte oameni. Dacă noi trăim, iar cuvintele fac aceleaşi lucruri ca şi noi, înseamnă că şi ele trăiesc. Nu au ele acum o semnificaţie mult mai înaltă? Realizăm acum importanţa şi preţiozitatea lor? Dar nu preţiozitatea în sensul să scriem cât mai mult şi mai frumos şi fără conţinut, nu. Să scriem cât mai mult şi cât mai frumos pentru că aşa simţim, ele să fie suportul sentimentelor frumoase. Spectaculosul “te iubesc” să reflecte chiar iubirea, “mă bucur să te văd” să fie sincer, iar mângâierile din cuvinte (căci nu vreau să le numesc “consolări”) să denote chiar empatia. (Oare mai simţim sinceritatea? Parcă nu am mai auzit nimic despre ea la televizor.)
Iubesc cuvintele, singurul defect pe care îl găsesc la ele este atunci când exprimă mai mult sau mai puţin ceea ce simt. Tema pentru acasă Liliana POPA Roxana REBEDEU Iar această zi a fost minunată! Am auzit şi eu urările domnului director din clasa unde stau, apoi am tras cu ochiul, atât cât am putut, că sunt mică de statură, pe fereastra mare dinspre curte, unde elevii, mici si mari, râdeau şi se bucurau la revederea colegilor. Au trecut şi ei să ne vadă, pe mine şi pe colegele mele, dar nu ne-au acordat mare atentie (desigur că ei nu ştiu că noi îi înţelegem. Dacă ar şti, oare cum ar reacţiona?). Erau preocupaţi să se îmbrăţişeze prieteneşte, să işi povestească întâmplări din vacanţă, să işi împărtăşească sentimentele explozive, să afle planurile fiecăruia, să chicotească amintindu-şi de acele priviri pe furiş…
Roxana REBEDEU
Descrieţi prima zi de şcoală din perspectiva unei bănci
De câteva săptămâni mă simt aşa de curatâ, cum nu am mai fost cred că… de un an. Au inceput doi, trei oameni să se mai mişte pe lângă mine. Câteva zgomote… hărnicie mare cu pereţii, cu geamurile, cu podeaua; eu am fost ultima, dar atunci am simţit că urmeaza un mare eveniment. Şi a venit: 14 septembrie!
A inceput şcoala pentru elevi, a căror susţinatoare cea mai importantă sunt. Da, păi cum ar fi şcoala fără noi, băncile? Oare ei se gândesc vreodată la valoarea noastră? Rezistăm zeci de ani cu o mulţime de cărţi pe noi, cu elevi care ne folosesc drept scaune sau… chiar dansează pe noi! Eh, dar sunt simpatici şi deosebiţi, aşa că i-am aşteptat de câteva luni cu nerăbdare.
Evenimentul special se desfăşoară afară. Deocamdată n-au nevoie de noi. Se aude o gălăgie mai intensă ca niciodată. O voce groasă iese totuşi în evidenţă – cred că e domnul director (copiii il numesc aşa), apoi altă voce… Bine că nu au vorbit prea mult, că mă plictisesc în impacienţa mea de a simţi din nou elevii. Cred că şi ei se plictisesc. Eu cunosc cel mai îndeaproape bucuriile copiilor: reîntâlnirea e mereu o sărbătoare adevărată pentru ei, chiar dacă mulţi se plâng de anul lung ce va veni. Se îmbrăţişează, îşi fac urări pentru noul an, planuri, întreabă de profesori, de orar… dar mai ales de lunga vacanţă ce a trecut. Pentru mine a fost lungă, pentru ei – scurtă.
Pe chipul tuturor e o bucurie adevărată, chiar dacă mulţi spun cu regret în glas: ”Iar a început şcoala?”. Profesorii vin cu multă însufleţire şi dăruire – la mulţi se vede dragostea pentru muncă şi faţă de ,,copiii” lor.
Părinţii şi cei de clasa I sunt cei mai curioşi… şi cei care-mi dau cea mai mare importanţă: “Tu în ce bancă stai?”, iar o fetiţă în uniformă arată înspre mine cu mândrie. Sunt “banca ei” şi acum caută un loc perfect pentru fiecare dintre rechizite. Ghiozdane imense… Emoţii… Priviri exploratoare… Atingeri fragile de elevi fericiţi şi încântaţi.
Încăperile au prins din nou viaţă, eu am prins din nou “viaţă”… Mă simt unul dintre ei, deşi, în plan secundar, dar toţi – fiinţe si nefiinţe – formăm un sistem aproape sinonim cu adolescenţa.
Prima zi de şcoală e însă banală, cu fast formal, pe lângă fastul ce va rămâne pentru totdeauna in inimile copiilor… fastul fiecărei zile de acum încolo, din bănci şi din curtea şcolii.
“Începe şcoala…”, se auzea pe coridorul în care liniştită îmi continuam somnul lung de trei luni. Atunci, am deschis un ochi foarte atentă. Desigur, eram prăfuită toată după atâta timp in care nimeni nu s-a jucat cu mine, nu a scris nicio notiţă pe mine, nu a ascultat alături de mine lecţiile profesorilor. Mă chinuiam să văd cine imi dăduse această veste excelentă. Era tanti Maria care vorbea cu o colegă. Ea a avut grijă de mine anul trecut, mă ştergea de praf şi îmi acorda tot timpul locul care mi se potrivea în clasa aceea mare, deoarece, câteodată, elevii năbădăioşi mă plimbau dintr-un loc în altul … Şi atunci, temeinic, a început să mă alinte, iar eu am început să îmi revin din amorţeala din timpul verii. Ochii mi se limpezeau, iar găndul că voi fi din nou printre liceeni, alături de poveştile lor de dragoste, de informaţii preţioase la diferite materii, de atâtea noţiuni interesante primite în timpul orelor mă entuziasma atât de tare încât cred că aşteptam mai mult decât elevii înşişi să vină 14 septembrie.
Ah, ei nu ştiu cât de mult imi plac mie poveştile şi lecţiile lor! Nu m-aş putea plictisi niciodată. Iar prima zi din acest an şcolar a fost o previzualizare a lucrurilor frumoase ce le voi auzi şi vedea…Stiri asemanatoare:
Loading ...
22 °C
Vant: 22 km/h, bate dinspre S-E
Presiunea atmosferica: 761 mmHg
Vizibilitate: 16 Km
Umiditate: 63 %
Temperatura de roua: 22 °C
fetelor aveti talent va admir si va doresc mult succes
Este foarte bine ca dati unor tineri ocazia de a se exprima. Asta si pentru ca in ziarul dvs. opinia liceenilor nu e reprezentata in niciun fel, dar mai ales fiindca ei sunt cei care pleaca pentru ca orasul asta nu le da niciun fel de posibilitati. Iiiinsa, toate povestea aceasta ascunde si o oarecare exploatare. Articolul Lilianei despre orasul nostru pustiu este mult mai bun decat multe din articolele scribilor bzf (care, apropo, au uneori niste formulari bombastice ingretosante) si totusi ei sunt cei care primesc bani, nu Liliana. Tot asa, de fiecare data cand un liicean va publica ceva la “Observator 18″, toti colegii si prietenii lui vor cumpara ziarul. Ceea ce, la tirajul de furnica pe care il aveti, inseamna totusi ceva. Nu sunt de acord sa faceti bani (nici macar un leu) pe spatele putinilor tineri care au ceva de spus si vor sa schimbe ceva. Sper ca veti remedia aceasta situatie jenanta. Nu aveti scuza ca le-ati sustine si le-ati ajuta sa-si depaseasca stangaciile scriitoricesti, din simplul motiv ca publicati alte articole mult mai stangace redactate de oameni platiti pentru asta. Propun sa faceti o selectie poate mai riguroasa a articolelor pe care sa le si platiti apoi. Unui tanar nu-i poti cere sa-ti cadoriseasca munca lui sub iluzia ca-i dai o mare sansa. Sa fim decenti.
Din proprie experiență știu că, în ciuda aparențelor, este de fapt foarte greu să menții o asemenea rubrică într-un ziar – sunt puțini cei care sar să se implice la o asemenea acțiune. Deci eu zic că e acest efort e unul meritoriu și că ante”vorbitorul” meu nu știe ce spune – doar ca idee, mă îndioesc că toți colegii iau ziarul, mai degrabă îl iau doi, trei și restul îl citesc.
Prin urmare consider și că implicarea fetelor trebuie apreciată, chiar dacă nu sunt de acord cu anumite lucruri pe care le-au scris (și eu aveam aceleași lucruri de spus la vârsta lor – noroc că acuma nu mai am nimic de spus). Altfel, cred că în acest moment cel mai important lucru este să scrii și să scrii despre lucrurile care contează pentru tine, indiferent de tema pe care o propune ziarul. Nu știu ce vreți voi de la viață și de la scris, dar mie nu mi-ar fi făcut plăcere să ilustrez în cuvinte cum banca așteaptă elevii pentru un nou an minunat de clișee.
Mai am doar câteva remarci pe texte:
1. Probabil ai dreptate, deși nu știu prea multe despre situația din orașul vostru – toate chestiunile despre care vorbești se manifestă peste tot prin țară. Mă amuză, însă, ușor cum cauți să exonerezi de răspundere tinerii, care nu sunt “interesați” fiindcă se consideră victimele unor parveniți ajunși la putere prin trageri de sfori, iar când să facă ceva, trebuie să plece.
Cred că eroare de fond constă chiar în ultimul enunț pe care îl faci: orice localitate este ceea ce este edilul ei. Nu edilul definește localitatea, ci localitatea definește edilul.
2. Cumva, atunci când mă gândesc la cuvinte care duc viața lor mă gândesc mai degrabă la maniera malefica în care cuvintele, vorba vine, “țes” realitatea. E clar că sunt două lucruri diferite, dar probabil senzația mi se trage, pe de-o parte, ca o reacție adversă de la textul deosebit de elogios și de poetizat, și pe de altă parte, de la critica socială ce l-a precedat și m-a transpus în această dispoziție negativistă.
3, 4: Păcat de bănci, care puteau fi mult mai simpatice decât niște trăiri nearomate de început de an școlar. Tocmai ideea de părăsire putea fi explorată mai original, poate privind prin ochii unei bănci pe care nu există cine s-o ocupe. Sau banca “diferita”, care nu se potrivește nicicum cu celelalte bănci – tot felul de alegorii amuzanto-serioase la viața școlară. Etc.
Cred că am făcut destul pe bătrânul înțelept care nu știe nimic, deci spor și la mai mare în continuare.