Nu ştiu cum se face, dar în telenovele joc exact ceea ce nu sunt, adică un om bogat şi rău

Interviu cu actorul Vlad Rădescu, directorul Teatrului Naţional din Târgu Mureş

Cinefilii şi-l mai aduc încă aminte din rolul de debut, când l-a interpretat emoţionant pe Ciprian Porumbescu. Cinefilii de dată mai recentă şi-l amintesc din rolul maleficului avocat Tudor Florescu, din fenomenul de televiziune numit ,,Numai iubirea”. Între ele, o carieră de aproape 40 de ani, de roluri în teatru, film şi televiziune, de manageriat în teatru şi de profesor de institut. În particular, o persoană caldă şi spirituală, fără aere de vedetă. Un om lângă care ai sta ore întregi să asculţi poveşti din lumea filmului şi teatrului, un om cult, fără ostentaţie, pe care nota bene, am reuşit, fără prea mare efort, să-l sensibilizez vizavi de situaţia cetăţii noastre, făcându-l să trimită două SMS-ri la 1388! Un lucru mic, dar care spune multe despre modul cum priveşte omul Vlad Rădescu locurile pe unde trece şi oamenii pe care îmtâmplarea i-a scos în cale. Cazul nostru, întâmplare în urma căreia a rezultat acest interviu.

Domnule Vlad Rădescu, cu ce ocazie la Făgăraş?
Mă aflu aici pentru a pregăti, împreună cu directorul Casei de Cultură, Mihai Giuriţan, o stagiune permanentă a Teatrului Naţional din Târgu Mureş la Făgăraş. De fapt, dorim un parteneriat pe termen mediu sau chiar lung, prin care să venim aici periodic, pentru ca să reaprindem gustul pentru teatru în rândul elevilor şi nu numai al lor, ci al tuturor iubitorilor de teatru. Avem deja nişte producţii interesante şi promitem că nu ne vom opri numai aici.

Din spusele actorilor şi iubitorilor de teatru, în Bucureşti e deja un fenomen de masă – lumea s-a întors la teatru: sălile sunt arhipline, biletele sunt cumpărate cu luni şi săptămâni înainte. E o realitate?
Este o realitate îmbucurătoare şi e un fenomen care ţine de câţiva ani de zile. Într-adevăr,e foarte greu să obţii în Bucureşti un bilet în ziua spectacolului.

Care este situaţia la Târgu Mureş?
La Târgu Mureş, din păcate, nu este aşa. A fost o perioadă mai cenuşie în istoria recentă a teatrului, motiv pentru care am şi fost rugat să mă ocup de destinele lui. Şi o fac pentru că Târgu Mureş a fost o dragoste la prima vedere pentru mine-încă de când am terminat facultatea-şi nu am putut să resping o asemenea solicitare. Eu sunt legat de teatru, chiar dacă am făcut filme şi televiziune, destul de mult în ultima vreme; nu puteam să ratez o asemenea şansă, de a revitaliza viaţa teatrală în Târgu Mureş.

Care este explicaţia întoarcerii publicului în sala de teatru?
Sunt mai multe explicaţii: numărul mare de studenţi din Bucureşti-ei umplu cu preponderenţă sălile. Apoi, condiţiile mai bune din sălile de teatru-după ce Traian Băsescu a devenit primarul Bucureştiului, s-au alocat sume importante pentru cultură. Pe de altă parte, artiştii-sunt mai mulţi acum, concurenţa este mai mare şi ei nu mai fug, ca în urmă cu zece ani, care-încotro, să mai câştige ceva pe lângă salariu. Acum sunt destul de mulţi cei care au contracte şi în alte părţi, contracte onorabile şi onorante; există o ,,masă critică” de artişti care se ocupă de teatru mai tenace şi mai consecvent decât până în anul 2000.

Cum receptează teatrul publicul din oraşele mai mici, care nu au un teatru în localitate, cum este şi Făgăraşul? Până în ’89, aceste oraşe aveau un public de teatru format de turneele periodice ale marilor teatre. Acel public s-a pierdut, s-au schimbat generaţiile, publicul este altul…
- E foarte adevărat ce spuneţi. O problemă foarte importantă ţine de concurenţă şi de diversitatea ofertei de divertisment care există acum, în primul rând, televiziunea. Din păcate, televiziunile comerciale, şi nu numai ele, au coborât foarte jos nivelul cultural al programelor propuse. În loc să ridice publicul spre ofertele culturale, au coborât ştacheta până la limita prostului gust şi chiar a bunului simţ. A fost probabil formula cea mai ieftină de succes, a avut şi audienţă, iar când intră în competiţie cu acest fenomen de masă, care e şi comod de urmărit şi mai puţin costisitor, teatrul face paşi înapoi. Datoria noastră, a celor care ne-am asumat responsabilităţi manageriale, e să găsim formule cât mai atractive pentru a ,,reconverti” spre teatru, măcar pe o parte din aceşti oameni. Nu pot să cred că, după 2000 de ani de teatru, omul şi-a pierdut gustul pentru arta spectacolului viu! Nimic din ceea ce ne înconjoară nu ne poate interzice să credem aceasta. Deci, potenţial există, fiecare dintre concetăţenii noştri ar putea gusta un spectacol de teatru. Problema e dacă ajungem cu mesajul la el, dacă ajungem cu informaţia la el. Dacă, odată venit în sala de teatru sau la un spectacol în aer liber, omul nu se simte dezamăgit sau minţit, acela e un on câştigat pentru teatru, pentru că clipa şi energiile se întâlnesc în momentul în care actorul are un spectator .

Există o controversă în breasla actorilor, legată de faptul că aceştia n-ar trebui să cedeze tentaţiei de a juca în telenovele, doar pentru oferta financiară mai consistentă. Sunt mari actori care au spus că nu au jucat şi nu vor juca în telenovele, ca Rebengiuc, Albulescu, Caramitru, dar şi mari actori care au jucat, cum sunt Dinică, Moraru, Visu. Dumneavoastră de ce aţi acceptat să jucaţi în telenovele?
- Eu ţin foarte mult la Victor Rebengiuc, el are o carieră formidabilă, demnă de toată stima şi respectul nostru şi probabil că poate să-şi permită să refuze oferte care nu-i sunt pe plac. Nu toţi suntem atât de mari, de vestiţi şi atât de talentaţi ca Victor Rebenciuc şi Mariana Mihuţ, pe care îi iubesc foarte mult. Nu înseamnă că aceia care participă la telenovele sunt mai puţin talentaţi. Trebuie să acceptăm că telenovela este un format de televiziune de mare succes, iar actorul, ca orice artist, are nevoie de recunoaştere, de respect şi notorietate, de succes şi aplauze. Televiziunea îţi oferă mult mai mult decât filmul, iar pe de altă parte contează şi satisfacţiile materiale. Telenovelele sunt nişte produse care înglobează un volum mult mai mare de muncă decât un film, înseamnă înseamnă zeci de episoade, în cazul unor roluri importante, care nu sunt chiar simplu de realizat. E şi normal ca aceasta să se reflecteze, dacă nu în conturi, măcar în portofelul artiştilor! Este important pentru fiecare artist, mai ales în vremurile de acum. O bună parte din colegii noştri, ca orice om, sunt şi invidioşi: dacă nu ajung la struguri, spun că sunt acri. Eu sunt printre primii actori care a jucat, acum vreo 15 ani, într-o reclamă la o marcă de bere. Pe acea vreme, actorii nu erau încă personaje principale.

Până în ’89, locurile la Institutul de Teatru erau câteva; acum sunt facultăţi de teatru în toată ţara. Ce şanse de a se impune are un tânăr actor în ziua de astăzi, în această piaţă supraaglomerată? Într-o meserie în care reuşita e oricum legată foarte mult de şansă…
Sunt şanse puţine, dar la un actor trebuie să fie o şansă pentru a se afirma. Există o masă destul de mare de actori sau de absolvenţi cu patalama. E o problemă a întregului învăţământ superior, care scoate absolvenţi pe bandă rulantă. Ceea ce e grav e nu e aceasta, e faptul că nu există o corelare cu piaţa, cu ofertele de muncă. Nu există o strategie în acest sens. Facultăţile de teatru sunt evident prea multe; particulare sunt doar două şi mi se pare normal, ca o ţară de 20 milioane de locuitori să aibă două instituţii particulare de teatru-Hyperion şi Spiru Haret-ai căror absolvenţi câştigă premii la concursuri şi gale. Înseamnă că nu există o diferenţă şi nici nu are cum să fie, pentru că toţi profesorii de la facultăţile private provin din cei care au predat în învăţământul de stat. Dar într-adevăr, e greu pentru un tânăr să pătrundă, dar cei care sunt cu adevărat foarte buni, foarte tenaci, reuşesc. Sunt tineri actori, afirmaţi în ultimii zece ani, care joacă teatru, care fac şi filme. Dragoş Bucur, Marius Manole, Dorina Chiriac, Vlad Zamfirescu, Vlad Ivanov…

La ce lucraţi acum?
Momentan nu joc, particip doar la concerte cu formaţia K1 şi cu Felicia Filip. E o operă etno-rock-,,Balade din Carpaţi” se cheamă-şi s-ar putea să facem şi un turneu în străinătate. Vom avea şi un show la Sala Palatului pe 18 noiembrie, coincidenţă, exact de ziua mea! În anul acesta, la filme nu am lucrat din păcate, dar am frecvente colaborări în publicitate. Am prea multe preocupări ca să mai am timp să joc! Nu o spun cu plăcere, ci cu regret, dar aşa a devenit viaţa. Pe vremuri, actoria era considerată o meserie de o viaţă, dar nu-i adevărat. E o meserie pe care o faci mai mulţi sau mai puţini ani, pe anumite paliere sau domenii conexe, dar e o meserie pe care o şi părăseşti, ieşind din sistem, cum este şi cazul aici de faţă, prietenul meu Mihai Giuriţan.

Încercaţi să vă caracterizaţi cariera, de la Ciprian Porumbescu până la Tudor Lupescu.
- Dacă nu la fiecare 5 ani, atunci la fiecare 10 ani se schimbă unghiul din care îmi aduc aminte şi prin care percep evenimentele din acea întâmplare fericită din viaţa mea de om şi de artist. E o carieră însumând vreo 40 de roluri de teatru, mai mari şi mai mici, 40 de filme mai mari şi mai mici, seriale de televiziune, roluri de animator cultural, cu care mă mândresc. Pentru că nu mulţi au dovedit că pot să facă aşa ceva şi în provincie şi în Bucureşti. Lucrez cu studenţii, am studenţi premiaţi, studenţi care lucrează în teatru, care lucrează în filme. Am o familie normală, cu o nevastă actriţă, cu o fetiţă în anul V la Arhitectură, avem un căţel, avem o maşină, timp de vacanţă nu prea avem şi nici bani.

Dacă ar fi să o luaţi de la început, ce aţi face altfel?
Asta da, întrebare grea! Cred că mintea mea de acum e şi cea de acum 50 de ani şi cred că aş face acelaşi lucru. Trebuie să pun în cumpănă câte întâlniri fructuoase am avut şi câte întâlniri nefericite, câtă lipsă de caracter am întâlnit în viaţa mea în această meserie şi dacă aceste părţi rele pot fi surmontate de lucrurile bune care mi s-au întâmplat, la care am fost martor sau chiar parte. Până la urmă, întâlnirea, ca actor, cu spectatorul din sala de teatru este o experienţă cu totul şi cu totul fascinantă. E greu de explicat şi greu de înţeles de cei care nu au parte de ea…