Mici minuni

Pe vremea domniei Ceauşescului, am aflat de la emisiunea ,,Drumuri europene” despre un fapt care se petrecea în celebrul parc londonez, pe numele său original, Hyde Park. Pe lângă peluze tunse impecabil şi oameni civilizaţi, cărora li se permitea să calce pe iarbă (nu ca la noi!) Hyde Park găzduia şi celebra ,,Tribună a cetăţeanului”. La această tribună putea urca orice nemulţumit pe lume şi viaţă, cu orice fel de problemă pe suflet, pentru a-şi spune oful. Într-un cuvânt, SĂ VORBEASCĂ LIBER. Fără teama că îl va lua cineva de guler, îl va târâ într-un beci, îi va pune lampa-n ochi şi-l va bate până când va spune şi ce n-a făcut. Era expresia vie a reflexului creat de sute de ani de parlamentarism, de democraţie şi dezbateri publice. Bineînţeles că tonul comentariului românesc era denigrator, această tribună a libertăţii fiind privită mai degrabă ca un loc al ciudaţilor, un loc de manifestare al exhibiţioniştilor de tot felul. Vezi, Doamne, la NOI exista adevărata libertate de exprimare!

A venit Revoluţia. Libertatea cuvântului e un drept câştigat. Poate singurul. Libertatea de expresie e un fapt cotidian. Nu discut aici ce se face în numele acestei libertăţi. Vreau să subliniez altceva. Că această libertate a cuvântului, în presă şi nu numai, nu are nicio valoare dacă nu are urmări. Pozitive, constructive. Dacă acel cuvânt scris sau rostit nu mişcă lucrurile. Orice jurnalist a avut, măcar o dată, senzaţia dezarmantă a predicatului în pustiu, al dialogului surzilor, al omului care strigă şi nu-l aude nimeni.

Dar mai există şi altfel de momente, la care vreau de fapt să mă refer, după această lungă acoladă. Momente rare, dar emoţionante. Care te mai înseninează. Care-ţi dau noi puteri. Care te fac să crezi că totuşi nu scrii degeaba. Sigur, suntem un ziar mic, provincial, cu tiraj şi răspândire limitată. Nu putem schimba miniştri sau da jos guverne. Putem însă semnala unele lucruri care deranjează, care dor, care pot fi rezolvate. Cu puţin bun simţ şi responsabilitate, de către autorităţi. Şi cu multă dragoste de semeni, de către oameni cu suflet. Acum câteva zile, un fost vecin din copilărie, stabilit în SUA, mi-a cerut relaţii despre cazul unei copile născute cu o malformaţie care o făcea incapabilă să se joace, să vorbească, să râdă ca un copil de vârsta ei. Avea un prieten, medic în Germania, care putea să expună cazul ei unor colegi pentru a vedea ce se poate face. De acolo, de peste Ocean, un om cu suflet a reacţionat. A vrut şi vrea să ajute. Nu e un om bogat material, dar gestul său dovedeşte o mare bogăţie sufletească. Un om care nu şi-a uitat oraşul natal. Ca dovadă, că a aflat de acest caz din ediţia on line a ziarului nostru. Iar eu, ca nemerituos intermediar al acestei mici minuni, m-am simţit dintr-o dată mai bun. Mai util.