Mărirea şi decăderea Ţării Cartofului

Făgăraş-patria cartofului. Dacă Bărăganul era considerat patria grâului, Covasna-patria verzei, Vrancea-a vinului, Făgăraşul era cunoscut de toată ţara ca zonă a cepei roşii şi a cartofului. Relieful deluros şi muntos, pământul cu fertilitate scazută, iernile aspre au făcut ca locul să nu fie foarte propice unor culturi păioase, dornice de mult soare. Dintre puţinele culturi care se puteau adapta cu bune rezultate la aceste condiţii a fost cea a cartofului.

Ce-a fost şi ce-a ajuns
Odinioară garanţia unui trai decent pentru mulţi dintre locuitorii zonei, evident, cu munca de rigoare, cultura cartofului a cunoscut un declin continuu în ultimii 20 de ani. Dacă până în 1989 existau 6000-6500 de hectare cultivate cu cartofi, acum suprafeţele însumate abia dacă ajung la 1000 de hectare. Agricultorii se întristează atunci când vremea sau dăunătorii îi fac să aibă o recoltă slabă. Dar mai rău se întristează atunci când Dumnezeu şi munca le dau o recoltă bogată, ca în acest an. Pentru că nu au unde şi cui să îi vândă. Pentru un preţ bun, care să nu fie o batjocură la adresa muncii lor şi a cheltuielilor făcute. Şi care să le permită reluarea ciclului agricol în noul an. An de an, suprafeţele cultivate sunt tot mai mici, an de an fermierii, cu beciurile pline şi marfa la poartă, se jură că la anul nu vor mai cultiva cartofi decât pentru propriul consum. Ne întoarcem astfel, în plin secol XXI, la agricultura autarhică, de subzistenţă, proprie mai degrabă Evului Mediu, când se ara cu plugul tras de boi. La asta au dus agricultura românească şi deci şi a Ţării Făgăraşului, politica iresponsabilă a guvenanţilor, jocul speculativ al importatorilor şi noua apartenenţă a României la Uniunea Europeană.

Înainte de 1989: cartofi erau, dar nu pentru oricine
Suprafeţe cultivate de până la 7000 de hectare. Sămânţă selecţionată, produsă în institute de cercetare a cartofului. Îngrăşăminte produse în Combinatul Chimic. Insecticide şi pesticide de la alte unităţi chimice. Benzină şi motorină din plin, la preţuri de câţiva bani litrul. Specialişti agronomi care ştiau ce înseamnă rotaţia culturilor, cantităţile de îngrăşământ necesare, soiurile pretabile a fi cultivate. Elevi şi şi militari care strângeau gratuit recolta. CLF-uri, aprozare, unităţi economice şi instituţii care preluau recolta. Procesatori care preluau cartofii pentru industrializare. Cam aşa se prezenta realitatea agricolă a zonei. Care făcea ca acest cartof să fie ieftin şi asă aibă o desfacere asigurată. Dar e bine să nu uităm nici de următoarele: pământul era al CAP-ului, adică al tuturor şi al nimănuia. Elevii nu puteau lua acasă, după o zi de muncă, nici măcar o trăistuţă de cartofi. Furturile nocturne din culturi. Închisoarea care te putea paşte pentru un sac de cartofi, luaţi de pe un pământ care odinioară fusese al familiei tale. Specialişti terorizaţi de experimente ceauşiste şi de mincinoase raportări de producţii record. Cartofi care erau, în ultimii ani, unul din puţinele produse alimentare care se mai găseau. E bine să ne amintim şi de acestea. Oricum, era o vreme de aur pentru cartoful făgărăşean, chiar dacă acesta era cumpărat de la aprozar, cu kilogramul, deşi de pe cânp, de pe pâmântul ţăranilor, statul căra cu camionul.

După 1989, sunt cartofi, dar cine-i mai cumpără?
După vandalizarea CAP-urilor, deplânsă, dar tolerată de Iliescu şi ai săi, a urmat împărţirea pământurilor. O lege proastă ca şi concepţie şi ca punere în practică. O lege care care dădea ţăranilor pământul fără să le asigure şi posibilitatea de a-l lucra. Fără subvenţii, fără credite pentru procurarea de utilaje agricole, fără asigurări pentru culturi, târanii s-au văzut în postura de a munci pământul tot ca bunicii lor, cu plugul tras de boi.

Răzbătătorii ţărani făgărăşeni au reuşit ca, în pofida tuturor opreliştilor, să-şi cumpere toate cele necesare. Un tractor, un utilaj, sămânţă, motorină, îngrăşăminte. Numai ei ştiu cum. Şi-au rupt de la gură, i-au mai ajutat şi copiii plecaţi afară, cumva au făcut. Munca n-au mai socotit-o. Au reuşit, muncind din greu, să-şi facă o casă, să-şi ia o maşină, să mai investească în alte utilaje. Mai bune şi mai diverse. Dar de la an de an, lucrurile au mers tot mai rău. Preţurile au crescut tot mai mult, Combinatul nu mai producea îngrăşământ, subvenţiile de la stat erau tot mai mici şi veneau cu întârziere, importatorii le stricau preţul, intermediarii le ofereau preţuri de batjocură, iar în alte locuri din ţară, mafia pieţelor le fixa preţul. Iar procesatorii locali nu au mai preluat cartofi de aproape 2 ani. S-a ajuns şi la disfuncţionalităţi de preţuri: un kilogram de mere costă de aproape trei ori cât unul de cartofi! La fel cel de gogoşari sau de banane. Preţul nu mai exprimă cheltuielile şi munca investite în produs. Un intermediar oferă 35-45 de bani pe kilogramul de cartofi, luat de la poartă. Un preţ de 60-70 de bani pe kilogram le-ar acoperi întrucâtva cheltuielile, permiţându-le cultivarea şi în anul următor. Dar cine le oferă acest preţ? Aceiaşi cartofi sunt vânduţi apoi în pieţe cu 1,20 lei. Supermarketurile vând cartofi importaţi din Polonia cu 1,19 lei kilogramul. E mai ieftin aşa şi mai convenabil pentru ei. Pentru importatori. Iar omul care cumpără cartofi importaţi nu se gândeşte că prin gestul său condamnă la faliment un agricultor român. De ce ar face-o, dacă-i convine preţul? Şi calitatea. Aici ar trebui să intervină statul român. Şi n-o face.

Cum fac alte state şi nu face statul român
De ani de zile, guvernanţii noştri spun că agricultura este o prioritate şi un domeniu strategic. Cu toate acestea, ţăranul român este lăsat mai mereu să se descurce singur. Uniunea Europeană ne-a primit printre membri ei, dar a ştiut să ne impună cote de producţie şi standarde calitative greu de atins pentru o agricultură mult rămasă în urmă. De ce sunt produsele agricole occidentale atât de ieftine, pe lâgă calitate, ne spune un specialist în domeniu: ,,În UE este interzisă subvenţionarea produsului, deci a cartofului, în cazul nostru. Dar se face o subvenţie indirectă. Se subvenţionează combustibilul, îngrăşămintele, pesticidele, sămânţa, energia electrică. Este normal ca în condiţiile astea să nu putem concura cu ei. Cu cât e mai puternică economia, cu atât sunt mai consistente subvenţiile. Cu toate acestea, şi la ei sunt manifestaţii de protest ale fermierilor la adresa politicii agricole comunitare. Soluţia pentru agricultorii făgărăşeni ar fi asocierea în exploataţii agricole de mari dimensiuni. Rentabilitatea ar fi mult mai mare. S-ar putea face şi investiţii mai mari, în depozite unde cartoful ar fi sortat, curăţat, periat şi ambalat în diferite cantităţi şi ambalaje. Aşa s-ar putea vinde ritmic, în tot cursul anului, şi în marile magazine O altă soluţie pentru agricultorii de aici ar fi şi orientarea spre alte culturi. Poate sfeclă, poate rapiţă pentru combustibil eurodiesel, pe care se ia un preţ bun. Încercările sunt încă timide. E teama de necunoscut, faţă de modul în care s-ar comporta alte culturi în această zonă cu climă destul de aspră”, ne-a mai spus specialistul în agricultură.

Cineva spunea odată,,În ziua de azi e greu să produci, dar e şi mai greu să vinzi”. O vorbă care se potriveşte şi pentru cartof. Uitată de guvernanţi, batjocorită de samsari şi îngropată de importatori, cultura făgărăşeană a cartofului se stinge încet. Peste câţiva ani, când câmpurile vor fi pârloagă, nu va mai şti nimeni de ea. Iar copiii noştri vor crede că acei cartofi din mâncare cresc la supermarket. Pentru că doar acolo vor mai putea fi văzuţi.
Dan CIOCOIU