Mai e loc de speranţă?

S-a dus şi 2009. A-nceput 2010. Dacă acum un an ne mai făceam iluzii referitor la criză, că ne va ocoli sau că ne va afecta doar puţin, acum, după un an de criză (nu că pentru noi, făgărăşenii, ceilalţi ani ar fi fost mai blânzi) nu prea ne mai facem mari speranţe la început de an. Am început anul în criză şi că probabil îl vom termina tot aşa. O călătorie la început de an, în capitala ţării, mi-a creat seamă de impresii care mă bântuie încă. Despre criză şi de modul cum se fac lucrurile în ţara asta. De parcă nu ştiam!

Călătoria cu un tren Intercity. Prima. La început n-am găsit locul unde erau inscripţionate numărul locurilor. Le-am găsit, într-un târziu. Se aflau pe partea de jos a compartimentului suspendat, pentru bagaje. Vizibile doar după ce te aşezai… Au mai păţit-o şi alţii, după mine. La WC, curăţenie, apă, hârtie, săpun. Deci, se poate, mi-am zis. Nu-i nimic, la întoarcere, deşi am plecat de la cap de linie, nu mai era nici săpun, nici hârtie. În caz că uitasem în ce ţară mă aflu!

Bucureşti, inima ţării. Taximetrişti care, la 12 noaptea, refuză cursa sau te taxează cu o sumă ,,rotundă” deşi ceasul indica una la care ar fi trebuit să dea rest.

Rude, veri de-ai mei, oameni între 35 şi 45 de ani, toţi cu probleme la serviciu. Toţi stresaţi, toţi îngrijoraţi, revoltaţi şi parcă debusolaţi. Cei care lucrează la stat, cu teama că vor fi concediaţi, chiar dacă sunt profesori titulari sau au vechime de ani de zile în administraţie. Cei care lucrează la patron, cel străin, fără lucrări de luni de zile şi cu conştienţa faptului că asta nu poate dura, fără consecinţe. O verişoară, angajată la patron român, concediată pentru că nu e…atentă cu dumnealui. Cei cu afaceri pe cont propriu, cu bani blocaţi în investiţii nefinalizate şi pe care piaţa nu-i ajută deloc să spere că lucrurile se vor îndrepta prea curând. Şi un exemplu sugestiv pentru ,,foamea” (se poate şi fără ghilimele) care bântuie chiar în oraşul în care credeam că numai dacă nu vrei nu găseşti de lucru. O verişoară, manager de resurse umane, mi-a spus: ,,Am dat un anunţ de angajare pentru un post de agent de vânzări. Am primit 230 de CV-uri doar în prima zi”!

Poveşti incredibile de corupţie la nivel înalt. Păţite sau auzite. Sume de zeci de milioane de euro cheltuite de Primărie pentru reabilitări de pasaje pietonale subterane şi pentru plantări de spaţii verzi. Şpagă de 80% cerută de personaje de vârf, pentru atribuirea unor lucrări.

Celebra Autostradă a Soarelui. Gropi cârpite, gropi noi, aspect de…hârtie creponată. Mergi pe ea şi maşina vibrează toată, ca pe avertizările de la intrarea în localităţi, de pe DN1.

Ar mai fi multe de spus. Le ştiţi şi voi, le-aţi trăit sau auzit. Eu încă mă mai mir, încă mă mai întreb, oare unde vom ajunge aşa? Şi oare când ne vom opri? Dar ne vom opri oare? Sau ne va opri doar asteroidul?