În viitor, nu mă văd stând la calculator, ci mă văd scriind sau pictând

Interviu cu Daniela Bodârnea, câştigătoarea concursului literar ,,Anatol Ghermanschi”

Aceste pagini vor găzdui o premieră: nu un interviu (sau mai corect, nu doar un interviu) sau un reportaj, ci o lucrare, o scriitură. Facem aici o derogare, pentru că nu suntem o revistă literară. O facem pentru că şi lucrarea şi autoarea ei merită. Merită atenţia noastră, mult prea des ocupată cu recepţionarea apectelor negative care ne provin din realitate, în special de la tânăra generaţie. Tânără generaţie pe care prea des o condamnăm cu superioritate, doar pentru că este altfel decât am fost noi, odată. Este vorba de o lucrare, dublu premiată, la un concurs literar judeţean. De un juriu al cărui conducător a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, filiala Braşov, Doru Munteanu. Care nu a pregetat să o laude, public, în faţa unei numeroase asistenţe, la lansarea volumului ,,Damnaţii », de Cornel Teulea. În ideea că Făgăraşul are nu doar un prezent literar şi artistic, ci şi un viitor. Un viitor care se poate numi Daniela Bodârnea. Ea este autoarea lucrării premiate, intitulată ,,David şi fantoma», pe care v-o oferim în continuare. O adolescentă senină, sfioasă, cu ochii zâmbăreţi, care te face să-ţi iei cuvintele înapoi, atunci când cataloghezi tinerii de azi ca pe nişte inculţi insensibili. Un copil cu resurse artistice şi de sensibilitate nebănuite, care, pe lângă faptul că scrie, pictează şi cântă la vioară! O adevărată personalitate renascentistă ! Ce mai, o rara avis ! Un talent multiplu, care, crescut cu atenţie, poate rodi în viitor. Cinste părinţilor care îi încurajează pasiunile, ce nu-i vor aduce în nici un caz prea mulţi bani în viitor. Poate nu va deveni scriitoare. Nici violonistă, nici pictoriţă. Dar va fi un om bogat sufleteşte. Orice carieră va alege, talentul artistic nu i-l va putea lua nimeni. Şi, cine ştie, peste ani, când va deveni poate celebră, ziarul nostru se va mândri că a fost primul care a publicat-o pe Daniela Bodârnea!

- Spune-mi, de unde pasiunea pentru literatură? De când?
- E o pasiune mai veche, dar şi mai recentă. De mică îmi plăcea să compun poezii şi să-mi folosesc imaginaţia. Am fost şi sunt pasionată de parcuri. Atracţia pentru proză e de dată mai recentă.

- Lucrarea ai scris-o ca pe o temă şcolară sau pentru concursul literar?
- Nu, nu a fost o temă, mi-a venit mie, pur şi simplu. Pentru lucrarea de concurs, alegerea temei a fost liberă.

- De unde te inspiri, de unde îţi iei ideile pentru lucrări?
- Din tot ce ne înconjoară, din viaţa de zi cu zi.

- Mai ai şi alte lucrări?
- Da, mai am vreo cîteva. Cea cu care am cîştigat se numeşte „David şi fantoma“, dar mai am câteva legate de parcuri.

- De ce parcuri?
- Pentru că, aşa cum spuneam, îmi plac parcurile.

- Când vizitezi alte oraşe cauţi parcurile cu precădere?
- Da.

- Ce-ţi place să faci într-un parc?
- Îmi place să mă plimb. Mă încântă plantele, florile, culorile lor vii. Îmi place mult să pictez şi să desenez şi aici găsesc sursă ideală de inspiraţie pentru desenele mele. Mi-ar plăcea să stau pe iarbă, la soare şi să pictez, numai că în parcurile noastre nu prea e voie.

- Care sunt autorii tăi preferaţi, ce cărţi citeşti?
- Eminescu, Tudor Arghezi şi foarte mult, Ion Creangă.

- De ce îţi place Ion Creangă?
- Pentru că sunt întâmplări chiar din viaţa de zi cu zi. Ce a păţit el, a păţit fiecare copil din lumea asta. Şi e cel mai realist.

- Dar dintre cei străini, moderni?
- Cel mai mult mi-au plăcut totuşi autorii români.

- Nu ţi-a plăcut Harry Potter?
- Ba da, dar nu e realist.

- Ţie nu-ţi place să visezi?
- Ba da, dar îmi plac lucrurile mai realiste.

- În lucrarea ta e vorba de un elev care deşi nu ştie să citească, ajunge până în clasele mari. Tot din viaţa de zi cu zi te-ai inspirat? Tot din realitate ai luat subiectul?
- Nu, acesta nu. E doar ficţiune.

- Cum te înţelegi cu părinţii tăi, te încurajează?
- Părinţii mă încurajează, mă susţin în tot ce mă pasionează.

- Ce profil vrei să urmezi la liceu?
- Filologie sau sau matematică-informatică, în cel mai rău caz.

- Cu ce scrii: cu stiloul, cu creionul sau calculatorul? Cum îţi este mai uşor?
- Cu creionul.

- De ce?
- La calculator trebuie diacritice şi până te obişnuieşti cu ele…

- Eşti prietenă şi cu limbile străine?
- Da, îmi place mult engleza.

- Câţi elevi au participat la concurs, au fost multe lucrări?
- Au fost vreo 18 lucrări la proză şi 33 la poezie.

- A existat şi un Mare Premiu?
- Nu. Au fost premii pe secţiuni. Eu am luat premiul I la proză şi Premiul Special. Premiul Special a fost unul singur, la toate secţiunile şi categoriile de vârstă.

- Înscrierea a fost benevolă sau ţi-a impus cineva?
- Înainte să aflu de concurs, i-am arătat doamnei profesoare Anca Mogoş ce am scris şi a fost plăcut surprinsă; după care s-a auzit de acest concurs, dânsa mi-a zis să mă înscriu.

- Au mai fost şi alţi elevi din şcoală care au trimis lucrări?
- Nu, eu am fost singura.

- Unde a fost premierea?
- La Centrul Cultural,,Reduta”.

- În afara diplomelor, aţi primit şi alte premii cărţi, bani?
- Da.

- Ce ai făcut cu banii?
- Mi-am cumpărat un telefon mobil, iar cu restul încă nu m-am hotărât ce voi face.

- Cât de des îţi permiţi să cumperi cărţi?
- Cum îmi place o carte, o şi iau.

- Ai cumpărat cumva din cărţile care apar în colecţiile „Cotidianul“, „Adevărul“ şi „Jurnalul Naţional“?
- Da,de la ,,Jurnalul Naţional”, pentru că sunt autori români.

- Cum te înţelegi cu colegii tăi de generaţie? Ce faci în timpul liber?
- Nu merg în cluburi şi nici pe terase, îmi place mai mult să stau acasă şi fac treabă, fac curăţenie.

- Totuşi, ai un cerc de prieteni?
- Da. Cu prietenele îmi place să merg la cumpărături.

- Ce pasiuni mai ai?
- Cânt la vioară.

- Cum s-a născut şi această pasiune pentru vioară?
- Vioara mi-a plăcut de când eram mică. Tot timpul îmi plăcea să ascult şi să privesc când cânta cineva. Sunt deja doi ani de când am început să cant, iar acum fac ore, în particular.

- Te-ai gândit să dai la Conservator sau e doar o pasiune pentru suflet?
- Deocamdată mă face să mă simt eu bine, dar, în viitor, nu se ştie.

- Te vezi, peste 20 de ani. scriitoare sau violonistă, sau un om într-o firmă lucrând la un calculator care în timpul liber, ca să scape de stres, mai şi scrie?
- La calculator nu mă văd, mă văd scriind sau pictând.
-
David şi fantoma

Toţi cei care locuiau în parc îl numeau “Pălărie Veche”, căci el era un om foarte bătrân, iar pălăria era şi mai bătrână decât el.
“E bătrân”, se gândea David stând pe tobogan. “ Ce prostie să citeşti o carte în timp ce te plimbi. Ai putea oricând să te împiedici şi să cazi ”.
Pălărie Veche părea să-şi petreacă într-adevăr cea mai mare parte din timp cu nasul într-o carte în timp ce se plimba prin parc.
Lui David nu-i plăceau pur şi simplu oamenii care citesc. Se străduise foarte mult să înveţe să citească atunci când venise la şcoală. Dar învăţătoarea lui îi spunea mereu: “Tu nu încerci, David!”. Bineînţeles că el a încetat să mai încerce şi apoi a renunţat. Acum toată clasa învăţase să citească iar colegii lui citeau cărţi din bibliotecă. Numai David rămăsese tot la începutul cărţii de citire.
“Salut prostovane!” strigă Ştefan, când el şi banda lui au trecut prin apropierea toboganului.
Ei vroiau să joace fotbal într-un colţ al parcului. Niciodată nu l-au întrebat pe David dacă vrea cumva să joace şi el. Picioarele i se tot împleteau şi nu nimerea niciodata mingea, în cazul cel mai bun îl nimerea mingea pe el.
Toti cei din şcoală îl numeau pe David “prostovanul”, pentru că nu ştia să citească corect.
Nimeni nu vroia să se joace cu el. De aceea, David şedea mereu sus pe tobogan, şi a ajuns curând să ştie totul despre cei care locuiau în jurul parcului.
Într-o după-amiază, David a văzut ceva care l-a speriat aşa de tare, încât a fost cât pe ce să cadă jos.
Toboganul pe care şedea era foarte înalt, şi de pe platformă, David putea vedea bine prin ferestrele de la etaj ale caselor din apropiere.
“Este o fantomă!” a strigat David îngrozit. “… zboară fâlfâind prin dormitorul lui Pălărie Veche!”.
A coborât repede de pe tobogan. Când a ajuns jos n-a mai putut zări acel ceva alb şi groaznic care făcea semne cu mâna. Acum se simţea ceva mai curajos. Totuşi, când a trecut pe furiş prin dreptul porţii lui Pălărie Veche şi când şi-a pus urechea la despicatura cutiei poştale, faţa i s-a înverzit din nou de frică. Auzea un zgomot îngrozitor, ceva care se tânguia şi gemea. Atunci a luat-o la fugă cât de repede putea.
Buf! Se ciocni de paznicul parcului. Şi pentru că era foarte mare, iar paznicul foarte scund pentru vârsta lui, amândoi au aterizat pe pământ. Costel nu era ca alţi paznici de aceea nici nu s-a supărat.
“Arăţi de parcă ai văzut o fantomă, David”, spuse paznicul scuturându-şi praful de pe pantaloni.
“Chiar am văzut una!” îi răspunse David. “Dar ea nu se vede decât de pe tobogan”. “Hai repede acolo s-o vezi şi tu”.
“De ani de zile nu m-am mai căţărat pe un tobogan”, zise paznicul, gâfâind în timp ce urca treptele.
“O vezi?” a vrut David să ştie de jos.
“Arată mai mult ca un drapel decât ca o fantomă”, a zis Costel.
“Nu poate fi un drapel”, i-a răspuns David indispus. “Cine să-l fâlfâie aşa?”
“Mai bine mergem şi aducem scara mea”, a zis Costel, “dar dacă tot sunt aici sus … ”, şi îşi dădu drumul să alunece pe tobogan în jos, de parcă ar fi fost din nou băieţel. “De ani de zile n-am mai făcut asta”, a zis el fericit.
Curând după aceea, Costel a adus scara din magazie. “Ţine-o bine”, a zis el, după ce a sprijinit-o de casa lui Pălărie Veche şi s-a urcat pe ea. David era aşa de înfricoşat, încât îşi ţinea ochii închişi şi nu îndrăznea nici să respire. Nu mai voia să vadă vreodată fantoma.
“Este totul în regulă la dumneavoastră, domnule?” a strigat Costel după ce a bătut în geam.
“O să deschid fereastra mai tare, David”, a zis Costel , “şi atunci vei putea să te strecori prin ea şi să-mi deschizi uşa”.
“O, nu!” zise David respirând greu. “Nu vreau să intru! N-am destul curaj pentru asta!”.
“Eu cred că bietul bătrân a căzut şi s-a rănit. Ar fi bine să verificăm!” îi răspunse paznicul parcului.
Bietul David tremura din toate mădularele, dar a reuşit să se strecoare prin fereastra întredeschisă. Acolo pe duşumea, de cealaltă parte a patului, zăcea Pălărie Veche. Pe cap avea aceeaşi pălărie, dar de data aceasta nu era cu o carte în mână.
“M-am împiedicat azi-noapte,” şopti el, “şi cred că mi-am rupt piciorul”.
El legase o față de pernă de baston, şi despre aceasta crezuse David că este o fantomă.
“Ah, ce prostie … să te temi de o faţă de pernă!” gândi David în timp ce-i deschidea lui Costel uşa.
Ambulanţa a făcut atâta gălăgie, încât toţi oamenii din parc au ieşit la fereastră. Iar David, căruia îi plăcea să spună noutăţi, s-a simţit mai important ca niciodată.
După câteva săptămâni, David şedea pe tobogan, când a văzut din nou fantoma. De data aceasta nu-i mai era deloc teamă, pentru că îl putea vedea pe Pălărie Veche stând pe pat şi fluturând din faţa de pernă. “Probabil că s-a întors din spital”, gândi David, “şi cred că ar vrea să mă vadă”.
“Cheia este sub ghiveciul cu muşcate”, i-a strigat bătrânul când l-a auzit bătând la uşă.
“Am vrut să-ţi multumesc” a spus Pălărie Veche, după ce David şi-a croit drum prin teancuri de cărţi ca să ajungă la pat. “Aş fi putut să mor de frig dacă nu mi-ai fi văzut semnalul. Aş vrea să-ţi dăruiesc ceva. Ce-ai zice de o carte frumoasă?”
“O, nu, mulţumesc mult!” a zis David înspăimântat.“Eu urăsc cărţile … nu ştiu să citesc corect”.
“Ce ai zice de o minge de fotbal?”
“Nu pot să trag bine cu piciorul în minge”, a zis David posomorât. “De fapt, nu prea ştiu să joc fotbal”.
“Mie-mi plac cărţile”, zise Pălărie Veche.
“Se vede!” i-a răspuns David. “Probabil că aveţi mii de cărţi; e mai rău decât într-o bibliotecă publică”.
“Ei, hai, zi ce să-ţi dau!” a zis Pălărie Veche.
“Ei bine, îmi plac vapoarele”, a zis David.“Când o să mă fac mare, o să mă îmbarc pe un vapor şi n-o să mai vin niciodată înapoi ”.
“Şi mie îmi plac vapoarele”, a zis Pălărie Veche. “În cărţile mele există câteva poze foarte frumoase cu vapoare. Adu-mi câteva de pe raftul de acolo, şi apoi aşează-te comod lângă mine”.
În seara aceasta, David a ajuns pentru prima dată prea târziu la cină.
Curând, el îşi petrecea tot timpul liber cu Pălărie Veche. Şi tot căutând cărţi în care să fie poze cu vapoare, David a descoperit că bătrânul îl învăţase să citească fără ca el să-şi fi dat seama.
“Toată viaţa mi-am petrecut-o învăţându-i pe alţii să citească” a zis Pălărie Veche. “Şi nu înţeleg de ce-ţi zic prietenii tăi ‘prostovan’. Tu eşti cu adevărat un băiat isteţ”.
În scurtă vreme, David scria şi citea foarte bine. Dar el nu i-a spus nimic învăţătoarei sale, pentru că nu-i plăcea de ea. De aceea, el era tot la începutul cărţii de citire.
“Prostovane”, i-a zis Ştefan într-o zi, pe când erau în curtea şcolii. “Te cheamă directorul”.
David avea faţă de director aproape la fel de multă frică ca şi faţă de fantomă, dar şi-a luat totuşi inima în dinți şi a bătut la uşa biroului.
“M-am tot întrebat dacă are rost să mai stai în şcoala asta, David”, a început domnul director. David încremenise. Nu voia să se ducă la altă şcoală. “Dar”, a continuat directorul, “am aflat de la domnul Rotaru că ştii să citeşti şi să scrii foarte bine.”
“Cine este domnul Rotaru?” a întrebat David zăpăcit. Apoi i-a venit o idee. Probabil că acesta era numele adevărat al lui Pălărie Veche.
Domnul director a luat o carte de citire şi l-a pus să citească. David a citit perfect atât o lecţie de la începutul cărţii, cât şi una de la sfârşitul ei. După ce a terminat, domnul director i-a zis: “Ştiai că domnul Rotaru, prietenul tău, a scris multe din cărţile de citire pe care le folosim în şcoala noastră?” De uimire, David a rămas cu gura căscată.
“Domnul Pălărie Veche este un vulpoi bătrân!” a gândit el.
“Prostovane!” l-a luat în râs Ştefan când David s-a întors în curtea şcolii. “Nu mai sunt prostovan”, i-a răspuns David trecând pe lângă el cu capul sus.
David se simţea atât de fericit că putea să citească, încât a început să joace şi fotbal mai bine. Iar când a fost ales mai târziu să facă parte din echipa de fotbal a clasei, nu a mai avut deloc timp să stea sus pe tobogan.