George este copilul pe care l-aş pune la masă cu copiii mei!

Există lacrimi de bucurie şi lacrimi de tristeţe. Există oameni săraci şi modeşti care sunt totuşi mai bogaţi decât cei cu avuţii. Dar lipsa banilor îi loveşte pe aceşti oameni „bogaţi” şi le macină sufletele. Soţii Lăptucă râd cu un ochi şi plâng cu celălalt. Râd atunci când văd că fiul lor George e premiantul clasei şi plâng atunci când ştiu că, deşi muncesc zi-lumină, nu le pot oferi prea multe celor patru copii. Şi totuşi, povestea acestei familii nu este una tristă, pentru că aceşti părinţi dau tot ce pot pentru ca cei patru copii să realizeze ceva în viaţă.

„Plânge sufletul în mine că nu le pot oferi mai mult”
Soţii Lăptucă locuiesc în Şercaia într-un apartament aflat la etajul al doilea al unui bloc. O locuinţă modestă, dar curată. Au patru copii, George, Dragoş, Lenuţa şi Mihaela. Pare o familie fericită, deşi din punct de vedere material părinţii au multe lipsuri. Fetele sunt la liceu şi fac naveta la oraş, iar băieţii învaţă la şcoala din Şercaia.

Cei doi părinţi lucrează zi-lumină. Tata pe un excavator, iar mama într-un mediu toxic la o întreprindere. Nu se plâng decât de salariile foarte mici care nu reuşesc în niciun fel să acopere nevoile unei familii atât de numeroase. „Ne descurcăm destul de greu. Salariile sunt mici, iar noi avem patru copii. Locuim cu toţii în două camere, fără apă curentă, la etajul al doilea. Cărăm zilnic apă cu găleata. Mă ajută copiii, pentru că aşa au fost crescuţi, să fie harnici. Aş trece însă peste toate, dar sufăr când cei mici mă roagă să le cumpăr ceva pentru că, vecinii, prietenii sau colegii au, iar noi nu ne permitem. Banii se duc pe naveta fetelor, pe rechizite şi pe mâncare. Mai mult nu le prea putem oferi”, povesteşte cu lacrimi în ochi mama. Acesta este ochiul care plânge.

Există însă în această familie şi o mare bogăţie. Copiilor le place să înveţe, iar George îi întrece pe toţi. E premiantul clasei şi nu-şi aminteşte să se fi dus vreodată la şcoală cu tema nefăcută. „Aceşti copii nu mi-au făcut niciodată necazuri. Învaţă şi sunt cuminţi. Lenuţa, fata cea mare, e în clasa a XII –a şi vrea să meargă la facultate, iar George e premiantul clasei. Sunt nişte copii deosebiţi şi plânge sufletul în mine atunci când mă gândesc câte ar merita copiii aceştia, iar noi, oricât muncim, nu le putem oferi”, ne-a mai spus mama copiilor.

,,Copilul pe care ai vrea să-l iei acasă”
George Lăptucă are 12 ani. Este în clasa a VI-a la şcoala din Şercaia şi a fost în fiecare an premiant. Deşi e la vârsta la care alţi copii se gândesc mai mult la joacă, George are alte preocupări. Cel mai mult îi place să înveţe. Notele din catalog reflectă ambiţia băiatului. Rareori obţine o notă mai mică de 10. Poate s-ar juca şi el mai mult, dar colegii şi prietenii lui se plimbă cu bicicleta sau cu rolele, iar el nu are. După orele în care stă cufundat în lecţii, s-ar relaxa măcar pe calculator, pentru că la şcoală a învăţat multe despre computere. Părinţii nu îşi permit însă să-i cumpere un calculator, aşa că lui George nu îi rămâne decât să aştepte ca un coleg să-l invite să se joace împreună la un calculator. Cu toate acestea, nu se plânge niciodată. Întotdeauna e cu zâmbetul pe buze şi astfel reuşeşte să-i înveselească şi pe cei din jur.

Am vizitat familia Lăptucă în ziua de Florii. Era o vreme mohorâtă, aşa că am găsit acasă aproape întreaga familie. Am intrat într-o cameră mică in care dorm toţi cei patru copii. Pe masa din mijlocul camerei erau întinse numai cărţi şi caiete, iar George abia şi-a ridicat ochii din ele. Învăţa. A venit de la Biserică şi s-a apucat de teme. „Nu ştiu dacă m-am dus vreodată cu tema nefăcută la şcoală. Poate s-a întâmplat o dată, dar a doua zi am rezolvat ambele teme. Mie îmi place să învăţ şi nu suport ca alt coleg să obţină o notă mai mare decât mine”, povesteşte George. Profesorii băiatului susţin spusele lui. „Copilul acesta învaţă foarte bine. Cred că e cel mai bun elev din şcoală. În plus, e genul de copil pe care l-ai dori acasă. Un copil bun”, ne-a povestit diriginta băiatului, profesoara Dana Streza.

În plus, George nu lipseşte niciodată de la biserică. În fiecare duminică, la fiecare sărbătoare, ia parte la slujbă alături de preotul care l-a îndrăgit mult pe acest copil bun. „L-am cunoscut pe acest copil în urmă cu câţiva ani, când a început să vină la biserică. George face parte şi din corul de copii al bisericii. Firea lui mi-a înduioşat sufletul. E un copil extraordinar de bun”, ne-a spus preotul paroh, Lucian Streza.

„Nu îndrăzneşte să viseze”
Cu toate acestea, băiatul nu îndrăzneşte să viseze prea mult. Deşi învaţă foarte bine, lumea în care trăieşte nu îi permite să viseze. El ştie că trebuie să înveţe şi atât. Orizontul lui se închide aici. Se mulţumeşte cu puţinul pe care-l are. O bicicletă, un calculator, lucruri care par simple pentru alţi tineri de vârsta lui, pentru el înseamnă prea mult, un vis în care nu îndrăzneşte să spere. Nu ştie nici ce şi-ar dori să devină. Tot ce ştie e că ar vrea ca într-o zi să poată să-şi ajute părinţii şi fraţii. „E copilul care, dacă ar fi om mare, eu l-aş numi înţelept. E copilul pe care l-aş pune la masă cu copiii mei. Cu toate acestea, el e un copil foarte modest, care nu îndrăzneşte să spere”, ne-a mai spus diriginta băiatului.

George e un copil al unei Românii prea sărace şi prea nepăsătoare ca să poată fi apreciat aşa cum ar trebui. E un copil pentru care părinţii nu pot să facă prea multe, iar cei din jur sunt prea ocupaţi, iar licărul din ochii acestui băiat se pierde în nepăsare. Şi atunci nu poţi să nu te întrebi cum ar fi fost dacă George s-ar fi născut într-o altă ţară, unde meritele lui i-ar fi adus măcar ceva din bucuria unei copilării. Măcar o bicicletă şi un calculator şi poate atunci, acest copil ar fi îndrăznit şi el să viseze şi să spere…
Lavinia Gheorghe