Escrocheria s-a născut la sat

Luni, 8 Februarie 2010 08:56 | Editorial

Sincer, nu îmi mai amintesc cine a spus că veşnicia s-a născut la sat. Parcă Blaga, dacă nu greşesc. În fine, nu are importanţă. Ceea ce cred eu că scriitorul voia să zică prin acele vorbe e că acolo, în satul românesc, este vatra neamului nostru, cu tot ceea ce-l face etern şi cu tot ceea ce are el mai curat. Sau mai bine zis, avea.
Oricât ne-am ,,ţine’’ de domni, de tehnologic evoluaţi şi de gusturi emancipaţi, trebuie să cunoaştem că suntem un popor de ţărani. Măcar la origine. Vorba lui Ioan Talpeş ,,Până acum 250-300 de ani, românii nu aveau nici nume; li se spunea Ăla a lu’Cutare’’, după care urma o meserie (Rotaru, Dogaru, Fieraru), un detaliu anatomic (Scurtu, Ologu, Şchiopu ), o comparaţie cu un animal (Prepeliţă, Şoarece,Ursu, Lupu) sau cu un eveniment care îi definea ca personalitate şi-l făcea identificabil. Nu trebuie să ne fie ruşine de asta. Copii de ţărani au fost şi mulţi din mari noştri scriitori, oameni de ştiinţă, artişti, sportivi, figuri istorice, personalităţi de referinţă ale neamului, oameni cu care ne mândrim. Oameni care ne-au făcut să ne simţim mândri că suntem români, indiferent că vin din negura istoriei sau sunt contemporani cu noi. Acolo, la sat, s-a clădit istoria, s-au forjat caractere, s-au ,,făcut oameni’’. Oameni dârji, dar cu frica lui Dumnezeu, oameni hotărâţi, dar cu respect faţă de părinţi şi bătrâni, oameni neînfricaţi, dar cu ruşine faţă de obştea satului, de gura judecătoare a lumii.

În acest mediu viu, în această educaţie îşi au explicaţia şi curajul luptei împotriva invadatorilor de tot felul şi dârzenia muncii sisifice de la câmp, dar şi donquijotismul postbelic al celor care au luptat în munţi, într-o bătălie pe care nu aveau cum să o câştige. Şi ei ştiau asta, dar au continuat să lupte, pentru că nu au putut face altfel. Aşa fuseseră educaţi. Aşa fuseseră crescuţi.

Dar a venit comunismul şi a distrus satul. Lumea aceea vie, pe care o ştiam din romanele lui Rebreanu şi Slavici sau din vacanţele petrecute în casa bunicilor, a pierit, s-a dus. Ce-a rămas din mândri şi sfătoşii ţărani de odinioară? Nişte bătrâni neputincioşi şi uitaţi. Nişte hibrizi agro-industriali, mutaţi la oraş, care mai vin pe la ţară doar pentru aprovizionare. O lume de navetişti. Iar după 1990, o lume de care aproape că trăieşte după ora şi suflul Italiei sau Spaniei. Şi se animă o singură dată pe an, în august. Aceşti oameni nu au nicio vină. Au trăit cum au putut, cum au ştiut ei mai bine. Au supravieţuit. Sunt şi ei nişte victime ale istoriei. ,,Oamenii sunt sub vremi’’, cum spunea cronicarul. Sigur că acum, după mult timp, avem cete de feciori în fiecare sat. Sigur că oameni inimoşi, primari, preoţi, învăţători sau simpli săteni, ţin la perpetuarea obiceiurilor, la păstrarea tradiţiei, acum, cât bătrânii mai sunt în viaţă şi mai pot povesti. Dar la fel de adevărat e faptul că satul românesc nu mai e ce a fost. Şi aici nu mă refer la aspectul tehnologic sau la cel social. Ci la filonul acela solid şi curat, care ţine de educaţia şi de bunul simţ al ţăranului român. Stricăciunea provocată de 50 de ani de comunism şi a 20 de ani de ,,democraţie’’ a ajuns şi aici.

La toate aceste consideraţii m-a dus (şi) ştirea conform căreia fermieri din zona noastră au înşelat Uniunea Europeană, obţinând, ani la rând, subvenţii pentru terenuri care nu erau ale lor. Sau pe care le-au declarat ca fiind mai mari decât în realitate. Că au făcut-o de capul lor sau în cârdăşie cu primăriile, are importanţă doar pentru cei care îi judecă penal. Mai important mi se pare faptul că e o nouă dovadă că fibra sufletească cinstită a ţăranului a fost distrusă iremediabil. Şi prin aceasta, şi legătura noastră cu trecutul. Şi baza pentru un viitor sănătos.