Copil fără copilărie

Viaţa e uneori mult prea crudă cu unii semeni. Sunt pe lume prea mulţi copii fără copilărie, imobilizaţi în scaune cu rotile şi obişnuiţi mai mult cu spitalele şi sălile de operaţii decât cu parcurile sau locurile de joacă. Este şi cazul Siminei, o fetiţă care, la aproape 9 ani, nu vorbeşte, nu merge şi a văzut atât de multe spitale încât până şi mama ei a uitat numărul lor. Simina suferă de tetrapareză spastică. Despre povestea ei, deşi începe la fel ca toate poveştile cu ,,a fost odată”, nimeni nu poate spune dacă se va încheia la fel ca în basmele în care binele învinge întotdeauna. Totul depinde de Dumnezeu şi, de ce nu, de noi, cei din jur.

O viaţă de chin şi de luptă

A fost odată o femeie al cărei vis era să devină mamă. După mai multe încercări şi mai multe sarcini pierdute, Dumnezeu i-a îndeplinit visul. Din păcate însă, fericirea coborâtă parcă din cer a fost umbrită de boala micului îngeraş pe care-l strângea la piept. ,,A fost o sarcină urmărită până în ultimul moment, dar la naştere nu ştiu exact ce s-a întâmplat. Simina avea o dublă circulară de cordon ombilical, medicul cred că s-a pierdut, după un timp a chemat medicul şef de gardă, care a pus forcepsul şi a scos fetiţa. Asta după foarte mult timp de stat în suferinţă fetală. Medicul neonatolog a făcut tot ce a putut, dar, în timp ce eu eram încă pe masa de travaliu, a venit şi mi-a spus că nu îmi garantează că va trăi. Eram deja la a cincea naştere. Pierdusem patru copii înainte. Eram disperată. Nu vă puteţi imagina suferinţa care m-a cuprins în acel moment. Dumnezeu a făcut însă minunea ca ea să trăiască. După trei zile de la naştere, mi s-a spus că are o hemoragie cerebrală. În urma suferinţei fetale, au venit toate problemele.Atunci nu mi-am dat seama că vom avea o viaţă de chin de acum încolo. De chin şi de luptă, pentru că nu vom renunţa niciodată să luptăm pentru ca fetiţa noastră să fie un copil normal”, povesteşte mama Siminei, Liliana Roşca.
După încercarea grea prin care au trecut la naştere, mama şi fetiţa au ajuns în sfârşit acasă. Dar problemele nu se terminaseră, chinul ce avea să urmeze era abia la început. ,,După ce am ajuns casă de la Maternitate, medicul de familie îmi garanta că Simina într-un an va fi pe picioare şi că va fi bine. Arăta ca un bebeluş normal. În primele trei luni, am mers la neurolog şi m-a asigurat că nu sunt probleme, dar, sfătuită de medicul neonatolog, am început gimnastica de recuperare. Atunci am aflat că Simina suferă de tetrapareză spastică şi că vom avea de suferit. Siminei i-a fost afectată motricitatea, ea nu poate merge, nu-şi poate păstra nici măcar echilibrul, dacă îi dau drumul din braţe, cade. I-a fost afectat centrul vorbirii. Nu spune cuvinte, ci doar câteva silabe. Cu toate acestea, noi ne înţelegem prin semne”, a mai spus Liliana Roşca.

Un copil care nu uită să râdă

Au urmat apoi drumuri fără sfârşit la spitale. Fiecare drum ducea spre sala de operaţie. Cu toate acestea, Simina a suportat totul, încurajându-şi parcă mama. Statul în spital, intervenţiile la care a fost supusă şi chinul de a fi altfel decât ceilalţi copii nu au descurajat-o pe Simina. ,,Simina a avut nenumărate operaţii. A avut o operaţie de luxaţie de şold, apoi la gimnastică şi-a luxat genunchiul şi a fost nevoie de alte operaţii, întrucât prima intervenţie nu a fost reuşită. A urmat apoi operaţia de alungire de tendoane.Acum e din nou în ghips, după operaţia de alungire de tendoane. A mai stat şi anul trecut, întreaga vară, în ghips, de la brâu în jos. Şi cu toate acestea, Simina e un copil de admirat. A suportat şi suportă totul foarte bine. Niciodată nu s-a plâns de ceva. Nu a schiţat un gest că ar deranja-o ghipsul, deşi era în ghips de la brâu în jos. Nu a plâns niciodată atunci când a păşit într-o sală de operaţie, deşi era conştientă ce o aştepta acolo”, povesteşte printre lacrimi mama Siminei.
Cu toate acestea, Simina a rămas o fetiţă care nu uită să râdă şi să se bucure de fărâma de copilărie. O fărâmă de veselie pierdută în viaţa de chin a familiei. ,,Ea e veselă tot timpul. E un copil vesel. Asta cred că mi-a dat mereu putere. Simina nu a ştiut să plângă, decât dacă a durut-o foarte tare ceva. Altfel nu plânge”, a mai spus Liliana Roşca.

Cu faţa spre Dumnezeu

Fetiţa şi-a îndreptat faţa spre Dumnezeu, iar biserica a devenit locul în care copilul se simte fericit. ,,În fiecare duminică, mergem împreună la biserică. Ne rugăm ca Dumnezeu să facă o minune pentru copilul acesta. Copil care, în tăcerea lui, în biserică devine mai liniştit atunci când vorbeşte preotul. Îi place mult la biserică şi, în ochişorii ei, se vede o speranţă atunci când priveşte icoanele”, ne-a povestit bunica Siminei, Victoria Borzea.
Cu faţa spre Dumnezeu, mama Siminei ştie că există recuperare şi speră ca într-o zi fetiţa să ajungă un copil ca toţi copiii. ,,Există recuperare şi sper ca Simina să-şi revină, dacă nu 100%, măcar pe jumătate. Ea are însă nevoie de multă gimnastică medicală. Noi facem gimnastică acasă, dar din păcate e insuficient. Simina are nevoie de gimnastică de trei ori pe zi, iar asta costă şi noi nu mai avem posibilităţi. Ne descurcăm cum putem dintr-un salariu de dulgher şi salariul meu, care e minim pe economie. Cu venitul de handicap al Siminei plătim femeia care are grijă de ea când eu sunt la serviciu. Banii pe care îi avem abia ne ajung pentru cheltuielile de zi cu zi, iar Simina, de aproape 9 ani, foloseşte zilnic Pampers, vă daţi seama cât ne costă numai aceste scutece…”, a mai spus mama Siminei.
Pentru Simina şi familia ei, ultima speranţă o reprezintă cei din jur. Ei cred că există totuşi oameni cu care Dumnezeu a fost mai darnic şi care, impresionaţi de drama micuţei, ar putea să-i redea speranţa de a deveni un copil ca toţi copiii, vesel şi cu dor de joacă.
Roşca Liliana Banca Transilvania
Cont lei : RO90BTRL03301201595053XX
Cont euro: RO39BTRL03304201595053XX