12 ani de TVF

,,Scrie, măi, şi tu ceva de sărbătoarea televiziunii, că se apropie jubileul şi dacă nu ne promovăm noi, cine vrei să o facă?”, mi-a spus şeful luni la amiază, când lucram la ziar. Şi are şi el dreptate: la firme nu e ca la oameni, să te laude…popa, atunci când nu mai eşti. În ziua de azi, dacă nu ştii să te promovezi, cum să te adresezi clientului, îţi tai singur craca de sub picioare. Mori, dispari, pieri. Din motivul de mai sus şi din multe alte motive. Aşa că o aniversare e oricând, dacă nu un prilej de autopromovare, măcar unul de aducere la cunoştinţă.
Da, Televiziunea Făgăraş împlineşte 12 ani de existenţă. Şi credeţi-mă, însuşi faptul că mai există şi mai…mişcă, e, pentru vremurile pe care le trăim, o reuşită!
Aş putea să vă spun despre mâna de oameni entuziaşti care a dat startul acum 12 ani, într-o seară de februarie, unui fenomen care s-a numit televiziune locală la Făgăraş. Nu ştiam nimic, dar am fi făcut totul. Cu acel entuziasm am încercat să surmontăm multele neajunsuri: lipsa de dotare tehnică, lipsa de calificare, greşeli inerente începutului. Am învăţat din mers şi din păcate, pe ochii, timpanele şi nervii dumneavoastră. Asta a mers un timp, dar scuza că ,,sunt ai noştri, să-i iertăm” nu putea ţine la infinit. Pentru că oricât de interesaţi eraţi de ce se mai întâmplă în oraş, se inventase telecomanda…

Au fost ani grei, cu oameni care veneau şi plecau. Oameni valoroşi, pe care, la fel ca echipele mici de fotbal, nu mai puteam să-i ţinem. Am rămas cu mândria că aici s-au lansat, aici şi-au început cariera. În presă, în politică, în afaceri. Ani grei, în care dădeam zilnic o luptă între ceea ce am fi vrut să facem şi ceea ce se putea face. Frustrant, nu? Ani grei, în care dacă economia zonei mergea prost, presa, care trăia din din reclamele agenţilor comerciali, nu putea să o ducă bine. Lumea ne percepea greşit. ,,Dacă lucrezi la televiziune, ai bani!” Se credea că dacă Andreea Esca avea maşină de serviciu şi salariu de cinci cifre în euro, aşa eram şi noi. Puţini ştiu că premiile pe care le dădeam la concursuri – sejururi la mare sau în străinătate, verighete sau aparatură – nu ne erau accesibile nouă. Sau erau date ca premiu pentru că unul din noi îşi rupsese de la gură. Pare greu de crezut, dar vă asigur că aşa a fost!

Aş mai putea să vă povestesc despre condiţiile vitrege, de stres, ger, caniculă, epidemii, incendii, inundaţii, agresiuni, în care au lucrat colegii mei. Dar asta, vorba englezului ,,it comes with the job”. Sau mai pe româneşte, ,,fiecare pasăre pe limba ei piere”.

Au fost şi destule momente plăcute. Personalităţi cu care am stat de vorbă, oamenii obişnuiţi, cu calităţi şi realizări remarcabile, pe care i-am scos la lumină, evenimente şi campanii pe care le-am organizat. Toate ne-au apropiat de voi şi cred că ne-aţi simţit ca fiind de-ai voştri. Fiindcă suntem de-ai voştri. Nu mergem în limuzine, n-avem bani cu nemiluita, dacă puternicii zilei ne dau atenţie, e pentru că, pe moment, au nevoie de noi, iar dacă ne invită la vreo sindrofie (unde nu ne prea ducem), ne dau (dacă ne dau), masa de lângă toaletă.

Una peste alta, a fost greu, e greu, dar a fost şi e frumos. Chiar dacă timpul a trecut şi toţi am îmbătrânit, unii au venit, alţii au plecat, cu toţi ne revedem şi ne distrăm ca-n vremurile bune de la-nceput. Pentru că suntem cu toţii bolnavi de aceeaşi ,,boală” fără leac. Aici nu s-a inventat antidot. Chiar dacă drumul vieţii l-a purtat pe cine ştie unde, la cine ştie ce îndeletnicire, niciun ,,bolnav” de presă nu uită anii când bătea coclaurile sau birourile în căutarea unei ştiri. Când un aparat se strica în direct, când trebuia să fii gata cu emisiunea la timp, indiferent că ai febră, acasă s-a spart ţeava sau n-ai bani nici de pâine. Eroism? Paradă? Patetism gratuit? Nu, eu i-aş spune pasiune şi atât. Pare puţin, dar nu e. Pentru că fară ea nu se poate. Nu doar în televiziune…