Dacă ai răbdare, încet-încet, în viaţă, vin şi lucrurile bune.

Interviu cu Mihai Maga, directorul administrativ al Spitalului Municipal Făgăraş

Prietenia mea cu Mihai Maga durează de mai bine de 30 de ani, de când, elev de liceu fiind subsemnatul, eram flatat de atenţia pe care ne-o dădea un un tânăr mai mare cu 10 ani decât noi. Era o apariţie: cu plete, cămăşi albe largi, cu o atitudine cuviincioasă şi în acelaşi timp nonconformistă. Îţi amintea de un haiduc…urban. Era omul care ne cumpăra bilete în acelaşi rând la spectacolele formaţiilor rock ce veneau la Făgăraş şi care ne îndemna să ne învingem inhibiţiile şi să ne ridicăm în picioare, să aplaudăm şi să scandăm în timpul concertelor, lucru considerat scandalos pe vremea aceea. Era omul care ne recomanda cărţi, filme, spectacole de orice natură, un fel de mentor, de frate mai mare, al generaţiei mele. În timp, i-am urmărit polivalenţa şi proiectele în care s-a implicat. Întâlnirile noastre prin oraş se lăsau întotdeauna cu discuţii ce durau şi ore întregi! Şi asta, indiferent de anotimp! Cu toate acestea, în acest interviu, am aflat lucruri în premieră. Pentru că Mihai Maga a ştiut să-şi trăiască drama în tăcere şi cu demnitate, ca un om adevărat, de la care am avut şi am multe de învăţat. Şi cu care sunt mândru că sunt prieten.

- Ştiu că visul tău din tinereţe era să te faci medic.
- Da, mi-am dorit foarte mult să devin medic, dar din păcate, nu am putut, din cauza unei conjuncturi nefavorabile, pe care nici nu vreau să mi-o mai amintesc. Nu am putut să mă fac medic, nu am putut să urmez o facultate în regimul trecut, iar o perioadă nu m-am putut nici măcar angaja, decât ca muncitor necalificat. Mă întrebau profesorii ce fac şi de ce nu merg la facultate. Nu aveam ce să le răspund, trebuia să-mi duc singur soarta; am rezistat, apoi a venit revoluţia, s-au schimbat multe şi de atunci «foarte multe am făcut». Am preferat să mă refugiez in citit, muzică, teatru: am avut şansa să-mi fac prieteni printre artiştii de la Bucureşti, prin intermediul unor prieteni pe care i-am cunoscut la Păltiniş. Aşa m-am apropiat de Florian Pitiş, de Adrian Pintea, de Ioana Craciunescu şi alţii care erau in grupul lor. Domnul Dinu Săraru, pe atunci directorul Teatrului Mic, imi păstra câte un bilet la piesele teatrului, ştia că vine «băiatul de la Făgăraş». Erau piese de teatru regizate de Cătălina Buzoianu, celebrele „Ivona – principesa Burgundiei“, „Amurgul burghez“ si multe altele.

- Totuşi, după revoluţie ai urmat o facultate care nu a fost medicina, a fost dreptul.
- A fost dreptul pentru că eu nu mai puteam face medicina: aveam vârsta pe care o aveam, trebuia să fac şase ani, dupa aceea rezidenţiatul; nu mai era timp şi nu aveam nici fondurile necesare. Medicina este o facultate scumpă, după revoluţie a devenit scumpă, trebuie să te susţină material cineva. Eu îi admir pe cei care acum au răbdarea să facă şase ani, după care să facă rezidenţiat, după care iarăşi să o ia de la început, cu un salariu destul de mic. Am ales dreptul deoarece acesta e aproape de om, soarta m-a împins spre nişte zone care mie imi erau oarecum străine. Mă gândeam că voi deveni avocat, în nici un caz magistrat; mai mult, voiam să devin consilier de reintegrare socială. S-a înfiinţat după revoluţie această funcţie, dar, din păcate, aceştia funcţionează numai pe lângă tribunale. Eu am făcut şcoala postuniversitară de reintegrare socială a infractorilor, cu practica la penitenciarul din Codlea. Foarte repede am făcut « joncţiunea » cu deţinuţii, am făcut nişte lucruri extraordinare cu ei, mi-ar fi plăcut chiar să lucrez la penitenciar. Am întâlnit acolo foarte mulţi oameni care nu aveau ce căuta in penitenciar. Se aflau acolo pentru comiterea unor fapte care nu necesitau închiderea lor sau din cauza unor întâmplări nefericite şi chiar din erori judiciare.

- Dar ai sentimentul că sunt destui care şi-ar avea locul acolo?
- E bună întrebarea, dar e un loc unde nu doresc nimănui să ajungă. Părerea mea este că se dau pedepsele prea mecanic, fără să se ţină cont că orice om are şi o parte bună, care poate fi exploatată şi că omul acela poate reveni in societate. Consider că puşcăria este un lucru inutil, cum spunea şi tatăl meu. Din păcate, penitenciarele din România nu-şi îndeplinesc menirea, aceea de a izola răufăcătorii, dar mai ales, de a-i reda societăţii.

- Cum priveşti situaţia în care se află justiţia în momentul de faţă?
- Cred că, în România, se judecă prea mecanic, prea tehnic, fără a se ţine cont de latura umană; părerea mea este că toţi cei care participă la actul de justiţie trebuie să aibă şi mult suflet. De asemenea, pedepsele ar trebui să fie mai variate, astfel încât mulţi din cei care au greşit să-şi poată ispăşi pedeapsa în libertate, prin executarea unei munci în folosul comunităţii.
Totdeauna am pornit de la premisa că fiecare om are şi o parte bună şi e bine să dezvoltam acea parte a lui. Pe marii corupţi nu i-aş băga la închisoare, decât poate pentru o scurtă perioadă, dar le-aş lua cu siguranţă banii obţinuţi pe căi ilicite.

- Eşti fiu de deţinut politic. Cât a contat in devenirea ta ca om acest lucru?
- Vreau să fac o precizare: tatăl meu, deşi a murit când aveam nouă ani, a avut o mare influenţă asupra mea. A fost un om cu totul şi cu totul deosebit. El a avut puterea să îl ierte pe cel care l-a chinuit în puşcărie. Îi spunea mamei că nu a înţeles niciodată cum un român s-a putut comporta în acest fel cu un alt român, care nu i-a făcut nimic, supunându-l la nişte chinuri groaznice. A fost băgat in pielea goală în luna februarie la – 17 grade intr-o celulă fără geamuri şi s-a mai turnat şi apă pe jos. A fost bătut la tălpi şi legat la mâini si picioare. Securiştii foloseau nişte metode perverse. Acel individ îl aducea la anchetă, unde pe masă era parizer si franzelă aburindă, iar, de foame, tata leşina instantaneu. Un om astfel chinuit, care a reuşit totuşi să scape de acolo, era un om profund religios, nu a avut nici un moment dorinţa de a se răzbuna. A fost un creştin adevărat. Mai mult, l-a avut pe acel nenorocit « în mână ». Să vezi cum e soarta: peste ani şi ani de zile, un fost coleg, ajuns conferenţiar, l-a chemat pe tata, care era încă student, să-l ajute la o operaţie. Pacientul era chiar torţionarul lui, care ajunsese boschetar. Tata s-a albit când l-a văzut şi i-a spus colegului său cine este. Primul impuls al profesorului a fost să-şi răzbune colegul, dar tatăl meu l-a oprit. L-a ingrijit de parcă ar fi fost copilul lui. După ce acel nenorocit s-a făcut bine, tata s-a uitat în ochii lui şi l-a intrebat dacă îl recunoaşte. Acel nenorocit nici măcar nu a avut puterea să îl privească în faţă. Tata a fost un om de o bunătate rară. Nu mi-a vorbit niciodată răstit, mereu se comporta foarte blând. De la el şi de la mama am învăţat să fiu înţelegător cu semenii mei.

- Crezi că fără această conjunctură, viaţa ta ar fi arătat altfel ?
-Am avut ghinionul ca viaţa mea să se intersecteze cu un om care avea misiunea să mă atragă de partea serviciilor secrete. El vroia să selecteze nişte oameni care să se infiltreze în diaspora. N-am putut accepta aşa ceva, iar el mi-a împiedicat accesul la facultate. Nu pot să spun dacă fost ghinion sau noroc, este clar că întâmplarea mi-a schimbat destinul şi m-a croit altfel sufleteşte. Mama îmi spunea mereu să nu vorbesc împotriva regimului, să stau izolat, pentru a nu putea fi « agăţat » de nici o parte. M-am refugiat în citit, teatru, sport, călărie. Sunt ,,mort” după cai. Mi-a fost greu după liceu. După liceu am avut un şoc, toţi colegii mei se duceau la facultate, iar eu băteam pasul pe loc, deşi fusesem 12 ani premiant. Mai mult, am lucrat ca muncitor necalificat. Am lucrat la UPRUC, în mină, pe şantier, în port ca docher, peste tot. După aceea, o cunoştinţă a tatălui meu, doamna Bărcuţean, m-a chemat la spital. Aşa mi s-a mai lărgit « lesa » şi am făcut şcoala de merceologie. Tot ce am făcut în viaţă am făcut cu seriozitate şi cu mult suflet, de la miuţa din curtea liceului până la funcţia pe care o am acum.

- Ce te-a atras la jurnalism?
- Relaţia cu omul. Are jurnalismul ceva fascinant care, dacă te prinde, nu-ţi mai dă drumul. Citeam mult, dar şi scriam: prima dată am publicat inainte de revoluţie, poezii care au apărut în reviste ca „Flacăra“şi „Astra“. După aceea, când a apărut „Ţara Făgăraşului“, Ilie Bardaşuc si cu Florin Alexandru m-au rugat să mă alătur lor. A urmat „Transilvania Expres“, de la numărul-pilot până când, din cauza funcţiei actuale, a trebuit să renunţ, din cauza incompatibilităţii. Era o prostie fără margini, la care de altfel s-a şi renunţat.

- Fiind fiu de deţinut politic, cum de ai putut accepta să fii consilier de campanie al unor PSD-işti, oameni care sunt percepuţi ca şi urmaşi ai partidului comunist?
- Am condus multe campanii electorale; am fost director la trei campanii din care am câştigat două, iar la a treia am ajuns în turul 2. Am fost şi în echipa de conducere a altor trei, obţinând acelaşi rezultat. Pentru mine a contat şi contează foarte mult omul, nu partidul. Am avut un candidat indepedent, domnul Horaţiu Judele, dar şi reprezentanţi ai PNŢCD şi PSD.

- PNŢCD 2008 e o opţiunea ta?
- Nu, e o pură o întâmplare, nu are rost să mint. Domnul doctor Mehedinţu m-a rugat să-l ajut să ajungă in Consiliul Local. Fiind un vechi prieten, m-am gândit că locul domniei sale e la PNŢCD. Am vorbit cu domnul Mihai Popa şi a zis că este de acord să-l pună pe listă, dar să-l ajut in campania electorală. A fost o listă extraordinar de frumoasă cea de la PNŢCD, cu oameni buni, cu personalitate. Eu contribuit la campanie, iar conjuctura a făcut ca, la un moment dat, să intru pe listă ca să astâmpăr nişte animozităţi, apărute chiar înainte de definitivarea listei. Nu regret pasul făcut. Mi-am dorit atunci să câştigăm, dar nu cu orice preţ. Niciodată nu am fost de acord cu folosirea oricăror mijloace pentru a câştiga.

- Cum comentezi migrarea lui Mihai Popa de la PNŢCD la PSD?
- Foarte simplu. Mihai Popa vrea sa facă politică de nivel inalt. Are această opţiune, îi place politica, a intrat, a investit, deoarece in politică trebuie să investeşti şi bani. Politică de nivel inalt nu poate să facă decât intr-unul din partidele mari: PSD, PNL sau PDL. Nu ştiu de ce nu a avut această opţiune mai devreme. Eu m-am mirat când a plecat din PNG, unde era bine consolidat în momentul respectiv. La PNŢCD a vrut să facă o construcţie, şi-a dat seama, şi are perfectă dreptate, nu se poate construi dacă nu există un lider naţional puternic. Dar aceasta este opţiunea dânsului, eu o respect.

- Care e situaţia acum în partid?
Probabil domnul doctor Florea va prelua şefia organizaţiei locale si vom încerca să aducem o imagine nouă, să fim activi, să fim prezenţi.

- Prezenţa ta, ca şi propunere din partea partidului pentru a ocupa un loc vacant de consilier, este certă?
- Da, am avut o discuţie cu preşedintele organizaţiei judeţene, Eugen Urs, care m-a asigurat că va respecta ordinea de pe listă.

- Te întreb pentru că auzisem şi alte variante, că se dorea mai degrabă un simplu ridicător de mână…
- Aşa şi este. Am simţit şi eu o oarecare crispare în anumite cercuri politice, pentru că nu sunt un om controlabil, însă nu am forţat nota. După ce am trecut prin ce am trecut, cel mai important pentru mine acum e sănătatea mea şi a familiei mele. În rest, sunt lucruri conjuncturale. Eu sper să fac o figură frumoasă în Consiliu, sunt un om cu care se poate dialoga. Una din ţintele mele principale este să aduc fonduri pentru spital.

- Ai experienţă de spectator al şedinţelor de Consiliu, nu sunt consilieri care să fi fost la atâtea şedinţe. Ce lipseşte acestui Consiliu Local pentru a se pune întradevăr de acord pentru binele comunităţii ?
- De-a lungul anilor, am observat că, imediat după alegeri, se naşte un şanţ, ca să nu spun prăpastie, între alegători şi cei aleşi. De asemenea, cei care reuşesc să construiască o majoritate în consiliu nu iau în seamă opiniile celorlalţi. Dacă aceste lucruri vor dispărea, s-ar putea crea acea stare propice luării unor decizii în interesul comunităţii. Sper să fiu un liant în consiliu, nu voi ţine cont de tabere.

- Câteva cuvinte despre implicarea ta sindicală. De ce? E tot vorba de un spirit justiţiar?
- Nu, nu justiţiar, ci din dorinţa de a apăra oamenii, de a-i ajuta. Două lucruri am urmărit: să nu pierdem locurile de muncă şi, pe cât posibil, să mărim salariile. Le-am îndeplinit pe amândouă. Cât am avut eu mandat, nimeni nu a fost dat afară, cu toate că am prins disponibilizări.

- Spune-mi, ca făgărăşean din tată în fiu, cum vezi Făgăraşul la modul ideal, cum ţi-ai dori să arate?
- Ce să spun… ideal, nici nu mai îndrăznesc să spun aşa ceva. Ţin minte, când eram copii, ne întrebau cum va fi în anul 2000 şi noi ne gândeam la rachete, şosele suspendate, nişte lucruri extraordinare şi, când colo, anul 2000 a fost un an vai de capul lui. Îmi doresc un Făgăraş liniştit, curat, cu oameni binevoitori, care să se privească senin în lumina ochilor.

Familia te-a sprijinit în multele tale activităţi ?
-În rezistenţa mea din toată această perioadă, un rol foarte important a avut soţia mea. A fost foarte aproape de mine, m-a acceptat atunci când eram un anonim. La 6 mai, implinim 20 de ani de căsătorie. A fost şi este o relaţie foarte frumoasă. Mihaela a avut, alături de părinţii şi sora mea, un rol foarte important in viaţa mea.

- Cum îţi creşti copilul? Nu ai sentimentul, date fiind vremurile pe care le trăim, când cinstea, onoarea, corectitudinea sunt date la o parte, că nu l-ai înarmat cu ce trebuie pentru a supravieţui în această junglă?
- Fiind crescut in sărăcie, dar în cinste, nu am vrut niciodată neapărat să am ceva material. Totdeauna, când mi-a fost greu, Dumnezeu m-a ajutat. Revenind la întrebare, fiul meu s-a « înarmat » singur. De multe ori, îmi reproşează că sunt prea idealist. El a crescut foarte liber, a făcut tot ce a vrut. În schimb, nu mi-a inşelat niciodată aşteptările, a învăţat şi învaţă foarte bine şi la facultate. Nu regret o clipă că sunt aşa cum sunt. Mă conduc după două zicale: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“ şi a doua a venit pe parcurs: „Cu răbdare şi cu vrere faci din aguridă miere“. Dacă ai răbdare, incet-încet, în viaţă, vin şi lucrurile bune.

Nume complet: Maga Mihai Aron
Data şi locul naşterii: 24 iulie 1953
Starea civilă: căsătorit cu Mihaela-Diana, 42 ani, 1 copil, Mihai, 19 ani, student la Facultatea de Drept la Univ. Transilvania
Profesia: jurist
Ocupaţia: director administrativ Spitalul Municipal Făgăraş